De la întâlnirea din Barcelona la revederea de la Madrid, portretul unui baterist pentru care muzica și prietenia se construiesc din aceeași atenție acordată celorlalți.

L-am cunoscut la Barcelona, în perioada în care prezentam proiectul de jazz-teatru The AfterSound. Nu mai pot fixa în memorie prima noastră întâlnire, dar îmi amintesc foarte bine impresia pe care mi-a lăsat-o: un om calm, atent, lipsit de nevoia de a-și transforma experiența muzicală într-o carte de vizită rostită cu voce tare. Câteva luni mai târziu, la Madrid, aveam să descopăr cât de fidel îi seamănă muzica.

În jurul artiștilor există adesea două biografii. Una este publică și se construiește din scene, proiecte, colaborări și aplauze. Cealaltă se află în conversațiile dintre concerte, în felul în care un om ascultă, în gesturile mici și în raportarea sa la ceilalți.

În cazul lui Frank Durand, cele două biografii nu se contrazic.

Frank este baterist, percuționist și muzician cubanez, format într-o cultură în care ritmul nu este simpla fundație a muzicii, ci una dintre formele ei esențiale de gândire. În interpretarea sa se întâlnesc jazzul, funkul, muzica afro-cubaneză și o experiență acumulată în contexte artistice foarte diferite.

Dar o asemenea enumerare spune puțin despre ceea ce se întâmplă atunci când se așază la baterie.

L-am întâlnit la Barcelona în zilele proiectului The AfterSound, într-o perioadă în care muzica ocupa aproape fiecare conversație, chiar și atunci când nu vorbeam direct despre ea. Spectacolul nostru încerca să aducă jazzul și teatrul în aceeași construcție, fără ca unul să devină fundalul celuilalt. Într-un asemenea context, întâlnești oameni care se raportează la muzică prin reputație și oameni care se raportează la ea printr-un instinct mai profund.

Frank aparținea, evident, celei de-a doua categorii.

Nu îmi amintesc exact unde ne-am cunoscut și nici care au fost primele cuvinte schimbate. Îmi amintesc însă una dintre conversațiile noastre în afara scenei. Nu a avut solemnitatea unei discuții despre artă și nici aerul unei mărturisiri pregătite să devină citat. A fost o conversație firească, în care am descoperit un om atent la ceea ce i se spune și capabil să rămână prezent fără să își impună personalitatea.

Această formă de atenție este mai rară decât pare.

În mediile artistice, ascultarea este invocată frecvent și practicată mult mai puțin. Mulți oameni așteaptă doar momentul în care pot vorbi din nou. Frank ascultă fără grabă și fără să transforme dialogul într-o competiție.

Când l-am revăzut la Madrid, la Recoletos Jazz, am recunoscut aceeași trăsătură în felul în care cânta.

În cele trei seri ale proiectului The Latin Jazz Nights by Carlos Sarduy, Frank Durand s-a aflat pe scenă alături de Carlos Sarduy Dimet, Cecilia Krull, Marco Poingt, Dany Noel și Reinier Elizarde „El Negrón”. A fost o formulă în care fiecare muzician avea o identitate puternică și în care ritmul trebuia să rămână suficient de solid pentru a susține ansamblul, dar suficient de flexibil pentru a permite improvizația.

Frank nu tratează bateria ca pe un instrument care trebuie să dovedească permanent că există.

Nu caută să acopere fiecare spațiu liber și nu confundă energia cu volumul. Uneori își face simțită prezența prin intensitate și complexitate. Alteori, printr-o intervenție scurtă, o deplasare de accent sau o pauză care schimbă sensul întregii fraze muzicale.

Aceasta este una dintre marile calități ale unui baterist de jazz: nu doar să mențină timpul, ci să îl transforme.

Publicul urmărește adesea melodia, vocea sau instrumentul solist. Dar în spatele acestora există o arhitectură ritmică de care depinde libertatea tuturor. Bateristul trebuie să știe unde se află fiecare muzician, să anticipeze schimbările și să decidă, uneori într-o fracțiune de secundă, dacă trebuie să susțină, să provoace sau să se retragă.

Frank Durand face aceste lucruri fără să lase impresia unui calcul.

În muzica lui există precizie, dar nu rigiditate. Există forță, dar nu agresivitate. Există memoria ritmică a Cubei, dar ea nu apare ca un semn folcloric aplicat peste jazz. Este integrată organic în felul său de a fraza și de a construi tensiunea.

Poliritmia, la el, nu este ornament și nici demonstrație de virtuozitate. Este limbaj.

În serile de la Recoletos Jazz, această calitate a devenit evidentă mai ales în dialogul său cu Carlos Sarduy. Trompeta lui Carlos poate schimba rapid direcția unei piese: poate ridica intensitatea, poate fragmenta tema, poate deschide un spațiu neașteptat sau poate împinge ansamblul către o energie aproape incandescentă.

Frank nu reacționează pur și simplu acestor schimbări. Le continuă.

Între cei doi există o complicitate muzicală construită nu doar din experiență comună, ci și dintr-o formă de încredere. Carlos poate risca pentru că știe că ritmul nu se va prăbuși. Frank poate muta centrul piesei pentru că știe că trompeta va înțelege invitația.

Într-un concert bun, asemenea relații nu trebuie explicate. Se aud.

A fost interesant pentru mine să îl revăd în acest context, după întâlnirea de la Barcelona. La prima vedere, omul discret din afara scenei și bateristul de mare energie puteau părea două personalități diferite. În realitate, sursa era aceeași.

Frank nu își construiește prezența prin dominarea celorlalți.

Ca om, oferă conversației timp și spațiu. Ca muzician, oferă ansamblului exact același lucru. Îi susține pe ceilalți fără să devină invizibil și se afirmă fără să reducă libertatea partenerilor de scenă.

Această combinație este dificil de obținut. În artă, generozitatea poate deveni modestie excesivă, iar autoritatea se poate transforma ușor în ego. Frank rămâne între aceste extreme. Știe ce valoare are, dar nu simte nevoia să o anunțe înainte de a cânta.

Prietenia îți poate modifica felul în care privești un artist. Uneori te împiedică să păstrezi distanța necesară unui portret lucid. Alteori îți oferă acces la o dimensiune pe care scena nu o poate arăta singură.

În cazul lui Frank Durand, apropierea personală m-a ajutat să înțeleg mai bine muzicianul.

Am văzut în afara scenei omul care nu grăbește conversația, care nu ocupă inutil spațiul și care pare să știe că relațiile adevărate nu se construiesc din afirmații spectaculoase. La Madrid, am recunoscut aceleași calități în felul în care își construia intervențiile muzicale.

Nu toate marile momente ale unui baterist sunt solo-uri.

Uneori, valoarea lui se află în ceea ce face posibil pentru ceilalți: o frază de trompetă care poate merge mai departe, o voce care își găsește locul, un pian care își permite să riște sau un ansamblu care pare să respire ca un singur organism.

La Recoletos Jazz, Frank Durand a fost una dintre prezențele esențiale ale celor trei seri, chiar și atunci când atenția publicului se îndrepta către alt muzician.

Aceasta este, poate, forma lui cea mai profundă de autoritate.

L-am cunoscut la Barcelona în jurul unui proiect care încerca să lege jazzul de teatru. L-am revăzut la Madrid într-un club în care jazzul își păstrează intimitatea și libertatea. Între cele două orașe s-a format o prietenie pe care nu o pot reduce la un moment inaugural sau la o frază memorabilă.

Îmi rămâne însă o certitudine: uneori, omul de dincolo de scenă nu explică muzicianul, dar te ajută să îl asculți mai bine.

Iar în cazul lui Frank Durand, ritmul începe cu mult înainte ca mâinile să atingă bateria.

Andrei Slăvuțeanu