Sunt seri în care un spectacol nu vorbește doar despre o temă, ci despre o formă de viață. Premiera „LASĂ, MĂ OCUP EU – Oboseala nu e lipsă de caracter”, cu Alexandru Philippide și Mircea Oaneș, pornind de la cartea lui Andrei Slăvuțeanu, a fost una dintre aceste întâlniri.
Evenimentul a fost sold out, semn că tema nu este una marginală, ci atinge direct un nerv al prezentului: omul care rezolvă, susține, muncește, răspunde, tace și merge mai departe. Omul care spune de prea multe ori „lasă, mă ocup eu” până când această formulă, aparent banală, devine biografie.
Seara a început cu vocea Biancăi Ștefănescu și cu prezența scriitoarei Simona Obrețin, într-o deschidere care a așezat întâlnirea într-un registru sensibil, cald, literar. A urmat momentul performativ susținut de Alexandru Philippide și Mircea Oaneș, construit nu ca o simplă prezentare de carte, ci ca o experiență scenică despre fragilitatea ascunsă a celor puternici.
Alexandru Philippide a dat serii una dintre acele prezențe rare în care textul nu mai rămâne doar text, ci capătă greutate, respirație, tăcere și tensiune. În interpretarea lui, omul obosit nu apare ca un învins, ci ca o ființă care a dus prea mult fără să ceară nimic înapoi.
Cartea de la care pornește proiectul a devenit, pentru o seară, mai mult decât un obiect editorial. A ieșit dintre coperte și a intrat în spațiul viu al scenei, acolo unde literatura se întâlnește cu vocea, cu privirea și cu reacția publicului.
În fond, „Lasă, mă ocup eu” este și o frază a Bucureștiului. Un oraș întreg pare construit pe această disponibilitate continuă: oameni care aleargă, repară, promit, întârzie, compensează, fac să meargă lucrurile chiar și atunci când nu mai au resurse.
Succesul premierei nu stă doar în sala plină, ci în felul în care publicul a recunoscut tema. Oboseala nu a mai fost tratată ca slăbiciune personală, ci ca adevăr comun. Ca simptom al unei lumi care cere tot mai mult de la cei care au învățat să nu se plângă.
Uneori, teatrul nu schimbă lumea. Dar poate opri, pentru o seară, viteza ei. Și poate aprinde o lumină exact acolo unde oamenii se obișnuiseră să meargă mai departe pe întuneric.
