“Podul cu trei arce” al lui Kadare este o lectură pentru orice pasionat de infrastructură unde podul devine un nou curcubeu (nou legământ între om și Dumnezeu), chiar dacă oamenii îl ridică pentru moarte și război.
Pasiunea pentru infrastructură se regăsește și în domeniul literar unde romanul lui Ismail Kadare, devine și o punte către minunata lume a construcțiilor. Spun “minunată” deoarece acest domeniu deseori este evidențiat doar în partea de final prin edificiile, lucrările de artă construite.
Despre sacrificiul din spatele lor se cunoaște mai puțin și nu mă refer doar la Meșterul Manole sau la balada zidirii podului (”Așa cum tremur eu prinsă în piatră, Așa să tremure și acest pod”) așa cum o regăsim în cartea lui Kadare.
Mă refer la un sacrificiu mai banal precum organizarea de șantier a podului cu oameni: “murdari din cap până în picioare, cu niște fețe de strigoi, muncitorii cărau fără întrerupere butoaiele pline de nămol. Acum nu numai râul, ci tot locul de jur împrejur se transformase într-o mocirlă cumplită”.
Sau la superstiții (starea epilepticului tradusă prin mesajul Atotputernicului care trebuie pus în faptă, respectiv construcția podului) alimentate geopolitic (căci antreprenorul se pare plasase special epilepticul acolo pentru a crea, stimula așteptările populației cu privire la pod). Și era nevoie de acest lucru căci mulți credeau că podul va aduce moarte și război.
Moarte și război, două cuvinte ce în istorie definesc progresul
Căci așa spune și arhitectul, meșterul șef al podului, că se va naște o lume nouă în locul celei vechi chiar dacă din partea opusă (adică de la „Bărci și plute” antreprenorul care pierdea afacerea prin construirea noului pod) se spunea foarte clar că „omul care se îndeletnicește cu podul” se ocupă cu ceva negru ca moartea”, adică cu bitumul.
Și, bineînțeles, se împotrivea și natura prin râul “Ujana cea Rea” care aduce prejudicii majore podului necesar pentru drumul roman Via Ignatia, Drumul Balcanilor, cum îl numeau turcii, care străbătea Albania, Macedonia, Grecia și se oprea în vechea capitală a Bizanțului, Constantinopol.
Călugărul catolic Gjon, naratorul nostru, râul Ujana cea Rea cât și podul cu cele trei arce sunt personaje principale ale lui Kadare, sunt martorii oculari ai noului, progresului.
Muncitorii se cățărau ca niște diavoli printre grinzile fixate în cruce
Arhitectul, meșterul șef denumit și „Anticristul”, după unele guri precum bătrâna Ajkuna, “strecoară noroiul printre degete ca să-i cunoască secretele”. Mai aflăm că “săpăturile au început departe, lateral, în stufăriș, ca și când podul ar fi vrut cu tot dinadinsul să ocolească râul. Erau săpate zeci de gropi și șanțuri care nu duceau nicăieri. Se lucra la nivelarea pământului, pe partea de râu, de parcă n-ar fi vrut decât să-l amăgească: n-avem treabă cu tine, nu vezi unde săpăm? Tu vezi-ți de cursul tău”.
Alte citate despre lucrările desfășurate în șantier sunt haioase prin realitățile pe care le prezintă:
”Lucrările la ridicarea picioarelor podului s-au desfășurat zi și noapte. După ce au săpat gropile pentru fundație, până ce au dat de stâncă, lucrătorii au început să le umple cu bolovani uriași. Aceștia erau scoși dintr-o carieră veche și, aduși cu carele până aici, erau apoi aruncați în gropi cu ajutorul unei unelte căreia-i spuneau scripete”.
„În apropiere fuseseră săpate gropile pentru var și o parte din muncitori erau albi din cap până-n picioare. Cu toate acestea, cenușiul noroiului acoperea încă întregul peisaj”.
”Uneori se cățărau ca niște diavoli printre grinzile fixate în cruce, alteori, când căldura devenea insuportabilă, se aruncau în râu goi pușcă, fără să le pese de vorbele lumii”.
Drumarii și semnele nașterii unei lumi noi
Drumarii aduc cu sine semnele nașterii unei lumi noi căci ”după o oră de discuții cu drumarii, masa părea acoperită de pulberea limbii lor îngrozitoare așa cum era și malul râului pe șantier”.
Meșterului șef ”i-ar fi fost mai ușor să construiască poduri și turnuri decât să susțină un dialog banal”, iar tot de la el aflăm că podul cadavru este una din cele mai mari orori de pe fața pământului și un loc ideal pentru sinucidere.
Din carte aflăm și faptul că construirea de poduri a devenit o modă a zilelor și mulți prinți asemuiesc poduri cu un fel de terase ale palatelor lor, dar ”podul cel mai nobil e cel de piatră stropit cu sânge”. Mai multe despre istoria podurilor se pot citi și aici.
Podul, un punct de atracție pentru toată lumea
Podul era prezentat ca punct de atracție pentru pătura privilegiată. Astăzi această modă este deja prezentă în întreaga societate. Toate lacătele prinse de podurile din întreaga lume confirmă din plin acest lucru.
Concluzia lui Kadare
Podul lui Kadare e un nou curcubeu, un curcubeu peste timp pentru viitorii ingineri care își vor propune să construiască din nou un pod într-o lume sfâșiată de nou și vechi.
Balade în privința podurilor există pretutindeni și România nu face excepție. Un articol de pe Historia (detalii aici) prezintă podul lui Dumnezeu (comuna Ponoarele din Mehedinți) drept o lucrare a naturii plină de poveste, pe care localnicii îi denumesc ”Podul lui Dumnezeu”, aureolează mai multe mituri și povești locale care exprimă generozitatea divinității în raport cu oamenii.
Istoricul Nicolae Densușianu amintește chiar de o frumoasă legendă care aduce în prim plan acțiunile lui Hercule, Iovan Iorgovan cum îi spuneau localnicii, care a construit podul pentru a urmări balaurul care îi răpise iubita.
Drumurile romane * Via Pontica, Via Istrum, Via Militaris, Via Egnatia
Drumurile romane din Balcani și de la Dunărea de Jos formau un sistem complex de mobilitate care asigurau integrarea regiunii în structura administrativă și strategică a Imperiului Roman.
Via Pontica urmărea țărmul vestic al Mării Negre, pornind din sud, din zona Bizanțului, și urcând spre Callatis, Tomis, Histria, Axiopolis și Aegyssus, legând astfel porturile pontice între ele și asociind zonele costiere cu hinterlandul dunărean.
Via Istrum urmărea cursul Dunării în Moesia Inferior, unind castrele și porturile militare de pe fluviu, precum Novae, Durostorum, Axiopolis sau Carsium. Era principalul drum fluvial-terestru care asigura patrularea militară și aprovizionarea legiunilor de-a lungul limesului dunărean.
Via Militaris traversa Peninsula Balcanică, conecta Singidunum cu Naissus, Serdica, Philippopolis și Adrianopolis, continuând până la Constantinopol.
Via Egnatia completa acest sistem, unind Adriatica cu Balcanii de sud și cu direcția spre Asia Mică. Această rută făcea posibil transportul rapid între Roma și Orient și conecta rețeaua balcanică cu marele comerț mediteraneean.
FOTO: Imagini generate de AI
