Există sărbători care ne confirmă și sărbători care ne întreabă. 24 ianuarie ar trebui să fie dintre cele care întreabă. Pentru că Unirea Principatelor Române nu a fost doar o reușită a secolului al XIX-lea; a fost un examen despre cum se construiește consensul într-o societate care are motive să se divizeze. Iar acest examen, dacă suntem sinceri, nu se trece o dată pentru totdeauna.
În 1859, ideea de unire a însemnat depășirea reflexului provincial: renunțarea la orgolii locale pentru o arhitectură comună. Nu era, atunci, un ideal „abstract”, ci o necesitate concretă: administrație mai eficientă, reprezentare mai coerentă, șanse mai mari într-o ordine europeană în care statele slabe erau tratate ca teren de joc. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele Principate a fost un artificiu legal genial și, în același timp, un gest de solidaritate politică: o societate care a acceptat să joace aceeași carte, în același timp, pe două mese diferite.
Astăzi, ne place să vorbim despre „unitate” ca despre o stare de spirit. Dar unitatea, în politică, este infrastructură: reguli, instituții, încredere minimă în proceduri, capacitate de a gestiona conflicte fără a rupe comunitatea în bucăți. Tocmai aici devine 24 ianuarie incomod: ne obligă să comparăm calitatea coeziunii de atunci cu coeziunea de acum.
Unirea Principatelor a fost posibilă pentru că a existat o intuiție comună: costul dezbinării era prea mare. În prezent, paradoxul românesc este că toată lumea declară că vrea „împreună”, dar prea des funcționăm ca și cum celălalt este, prin definiție, un adversar. În discurs public, unitatea a fost înlocuită cu apartenențe fragmentare: „ai mei” și „ai lor”, „capitală” și „provincie”, „public” și „privat”, „stat” și „anti-stat”. Într-un asemenea climat, celebrarea Unirii riscă să devină o coregrafie fără conținut: ne prindem de mâini, apoi ne întoarcem la izolările noastre confortabile.
Din perspectivă europeană, 24 ianuarie este relevant tocmai pentru că nu este o poveste exotică, ci una clasică: un proiect de consolidare statală într-o regiune de presiune geopolitică. Ceea ce ar trebui să ne intereseze nu este doar „cum s-a făcut”, ci „de ce a funcționat”. A funcționat pentru că a existat un pragmatism colectiv: o înțelegere că modernizarea cere disciplină, nu doar entuziasm; că viitorul comun se plătește cu renunțări individuale; că simbolurile au valoare numai dacă sunt susținute de mecanisme.
În fond, Unirea Principatelor ne pune o întrebare simplă, dar neiertătoare: avem astăzi aceeași capacitate de a produce consens instituțional? Putem accepta reguli comune chiar când nu ne convin imediat? Putem construi proiecte care să dureze mai mult decât o legislatură, un mandat, un val de indignare?
24 ianuarie nu este doar despre trecutul care ne place, ci despre viitorul pe care îl evităm. Dacă Unirea a fost un exercițiu de maturitate politică, atunci comemorarea ei ar trebui să fie un exercițiu de maturitate civică: mai puțină autosuficiență festivă, mai multă atenție la ceea ce ține o comunitate laolaltă.
Unirea nu este o poză. Este o practică. Și, ca orice practică, se degradează dacă nu este întreținută. 24 ianuarie ar merita, așadar, să fie tratată ca o zi de bilanț: nu doar „ce am fost”, ci „ce suntem capabili să facem împreună” — în instituții, în economie, în educație, în cultură. Pentru că, la final, aceasta este singura formă serioasă de patriotism: capacitatea de a construi ceva comun care funcționează.
