Crăciunul bucureștean de acum un secol nu avea infrastructură festivă. Nu existau luminițe, târguri tematice sau concerte publice. Orașul nu producea „spirit”. Îl lăsa să existe sau nu, în funcție de fiecare familie.
Sărbătoarea era în primul rând una privată. Se consuma în interior: în case, în jurul mesei, în ritm lent. Magazinele se închideau mai devreme, iar activitatea urbană scădea vizibil.
Masa de Crăciun era previzibilă, nu abundentă. Rețetele se repetau an de an. Continuitatea conta mai mult decât surpriza. Bradul, acolo unde exista, era modest.
Cel mai important: Crăciunul nu era o obligație emoțională. Nimeni nu era constrâns să fie fericit, entuziast sau recunoscător. Sărbătoarea nu venea cu instrucțiuni.
Bucureștiul de atunci nu grăbea Crăciunul. Îl lăsa să treacă.
