În Bucureștiul de la începutul secolului XX, Crăciunul nu era o demonstrație publică de bună dispoziție. Nu exista presiunea de a produce atmosferă. Orașul nu cânta, nu se împodobea și nu se valida pe sine prin zgomot.
Colindatul exista, dar era limitat. Se făcea în cercuri restrânse, între vecini sau rude, în special de către copii. Nu era un act de spectacol, nu avea public și nu se desfășura pe marile bulevarde. Adulții colindau rar, iar prezența colindelor în spațiul urban era discretă.
Crăciunul nu se trăia prin sunet, ci prin încetinire. Magazinele închideau mai devreme, circulația se rarefia, iar orașul intra într-o stare de retragere temporară. Nu exista ideea că sărbătoarea trebuie să fie „simțită” colectiv.
Absența colindelor din spațiul public nu era o lipsă, ci o normalitate. Bucureștiul nu avea nevoie să se convingă că e fericit. Accepta pur și simplu pauza.
