București, 1926. Străzile Micului Paris, deși se doreau a fi moderne, erau în anii ’20 un câmp de luptă haotic. Presa vremii nu se sfia să critice aspru administrația orașului pentru eșecul de a ține pasul cu dezvoltarea. Două subiecte erau constante în plângerile cititorilor și în editorialele acide: zgomotul și mizeria publică.
Amestecul de căruțe cu cai care se deplasau încet, tramvaie care scârțâiau asurzitor pe șine și noile claxoane ale automobilelor a creat un nivel de zgomot considerat insuportabil.
Fragment din Presa Vremii: „Bucureștiul nu este doar un oraș care se construiește, este un oraș care urlă. Degeaba avem palate pe Calea Victoriei dacă nu putem dormi de zgomotul continuu. Iar pe lângă zgomot, mai avem noroaiele de pe ulițe, gunoaiele care zac zile întregi pe trotuare și mirosul insuportabil din piețe. O Capitală europeană nu se poate numi civilizată atâta timp cât se îneacă în propria mizerie. Urgent, măsuri energice!”
Aceste articole reflectau o nemulțumire reală a publicului față de contrastul strident dintre fațada strălucitoare a burgheziei și realitatea precară a infrastructurii urbane, punând presiune pe primărie să acționeze.
