Îmi doream de multă vreme să pornesc într-o vacanță de vară pe drumul vinului din Vrancea și mai cu seamă să merg pe urmele scriitorului Duiliu Zamfirescu. Îmi propusesem să-i vizitez conacul și să încep, într-o zi, o documentare a locului. Mi-l imaginam pe terasa conacului, cu o cafea tare alături, schițând, în caietele sale, scene din romane. Îl vedeam pe conu Dinu, boier de viță veche din Viața la țară, după vizita în pețit a lui Tănase Scatiu și a mamei lui, poruncind nervos: „Deschideți ușile, să iasă mirosul de mitocani!”
Și mai aveam încă vreo două motive pentru care voiam să ajung în zonă, pe care o să vi le mărturisesc pe rând.
În copilărie, la începutul unei toamne bogate, până la deschiderea școlilor, am fost cu fratele meu mai mare la cules de struguri domnești. Un bărbat din sat, angajat la un I.A.S. din oraș, stăruise pe lângă părinții mei să ne lase o săptămână prin părțile Odobeștiului, la cules via, pe răspunderea lui. Eu și fratele insistam cu și mai mare ardoare, promițându-le părinților că vom învăța la școală cum n-am mai făcut-o vreodată. După trei zile de rugăminți, promisiuni și purtări exemplare prin casă, le-am înmuiat inima. Omul era și el bucuros că găsise mână de lucru. Nu eram noi cine știe ce inițiați în ale culesului de struguri, dar pe alții mai buni ca noi nu avea de unde să-i ia, că era perioada strânsului de recolte și toți aveau treburi prin gospodărie.
Știu sigur ce m-a îndemnat să plec atunci de acasă: gândul că voi mânca struguri în fiecare zi și că voi strânge bani să îmi iau bicicletă. Aș fi muncit pentru ea și pe Marte, de m-ar fi trimis cineva. Planul pe zi era să culegem câte o sută de găleți de struguri de persoană. Cum terminam, puteam sta întinși la soare, până venea un tractor printre parcelele marcate să ne ducă la ferma unde eram cazați. Și ce fermă! Un vechi conac naționalizat în timpul regimului comunist, transformat în adăpost pentru fermieri.
Intrarea se făcea prin niște porți înalte, metalice, cu arcade, străjuite de ziduri groase de piatră. Pe ici, pe colo, bucăți de piatră fuseseră smulse, dar, și așa șubrezită, clădirea păstra un aer impunător. Pereții albi se scorojiseră. La geamuri erau puse gratii și înăuntru erau aliniate paturi de campanie. Mobila fusese scoasă și înlocuită cu strictul necesar: scaune, mese și dulapuri simple. În ciuda priveliștii ponosite, răzbea din zidurile acelea vechi o poveste aparte. Dar n-am putut să o aflu de la niciunul dintre oamenii de acolo, căci nu erau nici ei de prin părțile acelea, ci veniseră, ca și noi, din satele de munte.
Într-o zi a plouat torențial, fără oprire. De dus în vie nu a mai fost vorba și am rămas în fermă care cum am vrut: unul să doarmă, altul să gătească, altul să citească sau să joace cărți. Eu și fratele am pornit să explorăm podul. Scară n-am găsit, dar m-am urcat în cârca fratelui ca să pătrund în pod, apoi l-am tras și pe el înăuntru după mine. Cu o lanternă la noi, am început să cotrobăim. Piese de mobilier descompletate, scaune tapițate cu picioare rupte, corpuri de bibliotecă sculptate, sfeșnice de bronz acoperite cu pânze de păianjen, rame de tablouri desprinse din cuie, toate aruncate la grămadă, prăfuite ori mâncate de cari.
Într-un sertar încastrat în măsuță, tot uitându-mă după vreun bănuț de aur, am avut surpriza să descopăr o fotografie. Am șters-o cu grijă de praf și m-am uitat la ea cu atenție. O fetiță în rochie albă, cu bucle minunate, stătea pe trepte, în fața conacului. Același conac în care ne aflam și noi, doar că părea mult mai bine întreținut. Pe spate era scris „Louisa – 1 iulie 1953”. Am băgat-o în buzunar și am plecat de acolo, nemaigăsind nimic altceva care să mă atragă.
Nu știu de ce, dar prinsesem drag de acea fotografie, că nu m-am mai despărțit de ea. Când m-am mutat în București, fiind gata-gata să o rătăcesc într-un timp, am pus-o cu grijă în portofel, alături de cele mai importante documente ale mele, și am uitat complet de ea.
O altă întâmplare, legată de conac, s-a petrecut mai apoi în studenție. Într-o zi de toamnă, mersesem cu un prieten la un târg de antichități în Obor, unde veniseră anticari din toată țara. Eu doream să-mi cumpăr o ie veche din zona Vrancei, iar amicul, pasionat de numismatică, vâna monede de pe vremea lui Carol I. După anii ’90, multe familii din mediul rural și-au scos din lăzile de zestre iile, catrințele, covoarele țesute și le-au dat pe te miri ce primului om care a bătut în poartă. Unele au fost salvate, ajungând prin muzee, altele au încăput pe mâna unor comercianți care le-au vândut de zeci de ori mai scump, ori s-au pierdut cu timpul. Covoarele țesute la războaie au fost repede înlocuite cu cele persane, iar hainele tradiționale, cu cele moderne, aduse de peste mări și țări. Cele mai multe, made în China. Doream cumva să salvez, atât cât se putea, poveștile bunicilor, cusute pe pânzele albe de casă.
Tot învârtindu-mă printre bijuterii, mobiliere de epocă și obiecte de artă, un anticar bătrân, cu plete lungi și grizonante, care semăna cu Saruman din „Stăpânul Inelelor”, mi-a făcut semn să mă apropii, să-mi arate ceva. Și a început să-mi înșire tablouri cu case țărănești risipite pe dealuri, copii mânând veseli niște gâște spre un pârâu, flori de bujor roșu într-o vază, o țărăncuță pe prispă, torcând un fuior, și alte câteva.
L-am refuzat politicos și, ca să-l fac să priceapă importanța obiectului vestimentar căutat de mine, i-am povestit despre simbolistica altiței, a râurilor și a încrețului. Omul m-a ascultat cu atenție și, intuind, probabil, că am ceva bani la mine, a scos de după un paravan, dintr-o ladă de lemn, un tablou de 50x30cm, în culori roșiatice, pe care mi l-a pus în mână.
— Ia-l, domniță, m-a rugat insistent, dacă ții la poveștile străbunilor! Să-ți aducă liniște și bucurie în viață!
— Ce bucurie?! Eu vreau o ie, i-am spus nedumerită, privind pictura misterioasă din fața mea. Ce reprezintă? am întrebat totuși, nevăzând nicio semnătură pe nicăieri. Dumneata ai făcut pânza?
— Nu, domniță. Este un conac pictat de o artistă de viță nobilă din Vrancea, mi-a spus anticarul, arătând cu degetul spre tablou. Tatăl meu a fost pictor. În atelierul său, primea în secret vizita acestei femei, pe care o lăsa să-și potolească pasiunea în tăcere. Bărbatul ei era gelos și risipitor. Într-o noapte, amețit de băutură, și-a pierdut conacul la un joc de cărți. Înainte să se mute din el, ea a făcut acest tablou, pe care l-a numit Roșu. Pictura ei este ca o suflare de viață, ca atingerea unei aripi de înger. Și-a pictat sufletul, aici. Nu-și semna niciodată tablourile, ca să nu fie descoperită, însă avea un semn pe care îl lăsa pe toate lucrările sale: un cap de zimbru în colțul din dreapta jos, acoperit discret cu ceară, vizibil la lumină numai cu lupa. Să ți-l arăt!
Apoi a început să se scotocească prin buzunare, a căutat prin cutii și sacoșe, pe scaun, prin ladă, însă după ce s-a sucit, s-a răsucit printre obiecte, l-am auzit spunându-mi amărât:
— N-o găsesc! Cred că mi-au furat-o unii care mi-au dat târcoale mai devreme. Mi-a dispărut și un tablou.
Asta e bună! Moșul joacă teatru cu mine. Și ce teatru! Nu i-o fi rușine la vârsta lui?! mi-am spus în gând, neîncrezătoare.
— Poate mai trec mâine, am zis cu jumătate de gură, fiind aproape sigură că omul e un farsor.
— Domniță, crede-mă pe cuvânt! Ia-l, mi-a spus aproape hipnotic, că nu știu dacă mâine îl mai apuci.
Continuarea aici.
O poveste semnată de Anita Grigoriu
Îi plac poveștile de când era copil și tot de atunci le-a inventat pentru grupul său de prieteni. A debutat în 2016 cu volumul de proză scurtă Omul-poveste (Editura Ars Docendi). În 2024, deși avea pregătit un alt volum, i-a apărut romanul Fata cu aluniță (Editura Tracus Arte), pentru că și cărțile au un drum al lor, uneori independent de voința autorului.
Timp de 10 ani a fost asistent și lector universitar, iar în prezent lucrează la Muzeul Național al Literaturii Române. Acum are în pregătire un nou roman pe care speră să îl finalizeze până la sfârșitul acestui an.
