E necesar să punctăm acum şi câteva dintre „divergenţele” în relaţiile ro-mâno-sârbe indexate sârguincios de George Brătianu în lucrarea „Acţiunea politică şi militară a României în 1919. în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I. C. Brătianu”. Şi ele, asemenea problemelor create de unguri, bulgari (între 1913 şi 1918) şi bolşevici, au generat încordare, teamă, proteste, lărgind considerabil paleta obiectivelor de vegheat atât de serviciile secrete, cât şi de acea parte – neinformată – a populaţiei, care suspecta guvernele democratice de lipsă de fermitate.
Cel puţin din perspectivă diplomatică, realitatea era delicată. În cadrul întâlnirii lui Ionel Brătianu cu principele Alexandru Karagheorghevici, premierul român atrăsese atenţia asupra dorinţei privitoare la înglobarea întregului Banat în statul român postbelic, stipulată voalat în „notele Diamandi-Sazonov” din 1 octombrie 1914 şi cu precizie în Tratatul din 1916, acceptată, aşadar, de toate forţele Antantei şi menţionată apăsat în hotărârea Adunării de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Din punctul lui de vedere erau atuuri bătute în cuie. Totuşi, sârbii contestau drepturile românilor asupra Banatului, nu puţini chiar şi asupra unui fragment din această regiune. Astfel, în ziua de 26 decembrie 1918, i-au împiedicat cu brutalitate pe români să ajungă la Orşova ca să-1 salute pe generalul Berthelot, la fel s-au comportat la Vlrşeţ, iar în multe alte localităţi bănăţene gărzile naţionale româneşti au fost dezarmate şi maltratate de trupele regulate sârbe, fapt ce a impus crearea unei zone-tam-pon pe linia Cenad-Panciova sub comandă franceză.
Dincolo de drepturile istorice – susţinute cu ardoare şi astăzi de la Paris la Ierusalim şi de la Atena la Beijing -, dincolo de acceptarea lor de către Aliaţi în preliminariile intrării în război a ţării, românii, prin vocea lui Brătianu, nu au neglijat nici aspectul demografic: „amestecul diverselor naţionalităţi în partea de vest a Banatului este de aşa natură încât, pentru a detaşa de România pe cei 200 000 de sârbi care se găsesc în această regiune, ar trebui ca prin aceeaşi acţiune Asă fie anexaţi un număr dublu de nesârbi”. În discuţia amintită el a susţinut înaintea prinţului sârb teza frontierei pe Dunăre, apreciind că fluviul constituia hotarul ideal, singurul capabil să menţină nealterată amiciţia tradiţională dintre români şi sârbi. Ceea ce susţinea era logic, o frontieră naturală fiind întotdeauna şi oriunde ideală, însă nu luase în calcul nici înainte de război, nici acum un aspect pe care i 1-a servit repede şi elegant prinţul Karagheorghevici: Belgradul nu putea să rămână la graniţă.
Ridicarea acestei probleme nu 1-a găsit nepregătit, cum ar fi fost de aşteptat, pe Brătianu; fiind adeptul declarat şi pătimaş al „drepturilor istorice”, a refuzat-o din principiu, ignorând pretenţiile preopinenţilor neromâni, consideraţi de el nişte „migratori”. In discuţiile avute cu fiul său George în anii de adolescenţă, el ţinuse să precizeze că românii sunt o populaţie sedentară şi urmaşă a încă două populaţii sedentare, geto-dacii şi romanii, ceilalţi „nu au decât să se întoarcă de unde au venit şi să-şi revendice pământurile de-acolo”. Frumos, dar imposibil! Se înţelege că nu a văzut în replica prinţului un avertisment. Se mai înţelege şi de ce a fost atât de furios când Take Ionescu a promis oamenilor politici de la Belgrad divizarea Banatului ca unica soluţie de rezolvare a diferendului româno-sârb. Un punct de vedere identic cu al lui Brătianu 1-a avut atunci Alexandru Vaida-Voevod, care 1-a acuzat pe T. Ionescu de subminarea intereselor româneşti…Ceva mai târziu, românii din „jumătatea iugoslavă” au fost siliţi, sub ameninţarea armelor, să voteze alipirea acesteia la statul sârb. Rezultatul? Nici până astăzi nu au un statut de minoritate, ei aproape dispărând ca populaţie românofonă! Iată, încă o dată, ce importanţă poate avea un stat naţional, din acest unghi dreptatea fiind de partea lui Ionel Brătianu şi a lui Vaida.
Totuşi, trebuie să se ţină seama şi de viitorul acestei naţiuni înconjurate de „migratori”, aşa cum a ţinut Take Ionescu. Soluţiile gândite sau adoptate de aceste trei mari personalităţi au fost, fără dubiu, de dreapta. Pe toţi trei i-a interesat numai şi numai destinul, până atunci vitreg, al naţiunii române de pe întreg arealul existenţei sale, din Balcani până dincolo de Cernăuţi şi de la Tisa până la Bug, chiar dacă rezolvarea problemelor diferea net în spaţiu şi timp. Insă demersurile lor erau specific diplomatice, necunoscute de popor, care se simţea trădat în aspiraţiile lui fireşti de întregire, cu atât mai mult cu cât „migratorii” se agitau necontenit, adesea recurgând şi la acte ce ar fi calificate în zilele noastre drept teroriste. Trecând, din lipsa unui răspuns logic, peste întrebarea „de ce românii nu răspund duşmanilor cu aceeaşi monedă?”, a venit momentul să subliniez prima acţiune de dreapta exterioară guvernului român şi oamenilor politici „oficiali”, în felul ei un răspuns blajin-intelectual cu adieri masonice la întrebarea de mai sus. In ziua de 29 iunie 1919 s-a desfăşurat la Cluj adunarea de constituire a societăţii Frăţia de Cruce. Sub preşedinţia dr. Amos Frâncu – fiul uriaşului tribun cu acelaşi nume din secolul al XTX-lea – şi a dr. Liviu Ghilezan, s-a adoptat un statut din care voi cita esenţialul: „Frăţia de Cruce pentru desăvârşirea idealului naţional este o ligă întemeiată pentru scopul indicat în numirea sa.
Astfel Frăţia de Cruce va întări inimile, va fortifica voinţele şi va întemeia aşezăminte la românii de pretutindeni, pentru ca prin ordine să înfăptuiască libertatea naţională în patru unghiuri ale elementului nostru, ca strajă a civilizaţiei latine paşnice la porţile Orientului viforos. Spre a crea o platformă sigură de educaţie naţională şi morală a maselor largi ale poporului, Frăţia de Cruce va propaga sentimentele tradiţionale de iubire pentru Rege şi Patrie, pentru limbă, lege şi moşie şi pentru încredere neţărmurită în monarhia constituţională şi democratică. Frăţia de Cruce va căuta apoi să dea o largă întindere cultului istoric, artei şi literaturii şi conştiinţei naţionale pentru problemele actuale şi viitoare de existenţă ale poporului românesc, întărin-du-i rezistenţa fizică şi disciplina etică printr-o serie de aşezăminte, înfăptuind legea strămoşească «mens sana in corpore sano». Frăţia de Cruce va contribui la asanarea moravurilor publice şi private, stimulând astfel dorul şi hotărârea de a desăvârşi idealul naţional.
Pentru desăvârşirea idealului naţional Frăţia de Cruce, animată de libertate, egalitate, frăţietate şi naţionalitate şi condusă în acţiunile sale legale de dreptul poporului de a-şi hotărî singur soarta, de conştiinţa unităţii naţionale integrale şi de voinţa de viaţă liberă a neamului românesc de pretutindeni, uzează de toate mijloacele democratice de propagandă, cu fapta şi cuvântul, admise în lumea civilizată”. Câteva rânduri mai departe întâlnim şi cuvântul „legiune”: „în sânul Frăţiei de Cruce se organizează, după un regulament special, aprobat de forul în drept, Legiunile de Sport şi Tir”. Textul este clar şi nu poate fi interpretat „în sens legionar”, dacă există un astfel de sens. Frăţia de Cruce înfiinţată la Cluj, în mijlocul urii maghiare şi al agitaţiei evreilor bolşevici, consângenii lui Bela Kuhn, nu a avut nici caracter violent şi nici nu a urmărit, ca alţii, să răspundă în conformitate cu Legea Talionului. Dimpotrivă, milita pentru armonie interetnică, umanitate generală şi milă creştinească, se situa, prin urmare, pe poziţii oarecum defetiste în raport cu nişte adversari deosebit de răzbunători. A vedea în ea „germenele fascismului românesc” este o aserţiune nesusţinută de program ori de fapte, o aberaţie. Nu a fost mai de dreapta decât mişcarea paşoptistă, iar unul dintre conducători şi probabil cel care a redactat textul Statutului, dr. Frâncu, nu suferă comparaţia cu tatăl său, tribunul plin de ură faţă de cotropitorii şi împilatorii maghiari. Dacă „tânărul Frâncu” a fost un extremist, cum să-1 catalogăm pe tatăl său? De altfel, exceptând preluarea numelui societăţii clujene de către Mişcarea Legionară, altă societate de dreapta, dar mai apropiată fac-tual de Legea Talionului decât de mila creştină, mare lucru nu se ştie despre Frăţia de Cruce. Cei care, în raport cu „valorile” comunismului, acuză de fascism orice societate, mişcare sau partid care în anii interbelici şi-a propus să apere românismul, monarhia (instaurată de voievozi!), tradiţiile, unitatea şi statul naţional, ar face bine să analizeze obiectiv şi cauzele apariţiei lor. Nu-i ciudat că „terorismul verde” se bucură de infinit mai multă atenţie din partea „istoricilor imparţiali” decât „terorismul roşu”?
