Amintește-ți cum a fost când ai citit cu voce tare prima ta compunere. Când ai scris primul răvaș de amor sau… prima piesă de teatru.
Amintește-ți pijămăluța ta preferată. Cea cu ursuleți. Sau cu Superman. Prima coroniță de flori. Sau de carton. Prima servietă, primul portjartier sau prima pereche de pantofi cu toc stiletto. Sau cărțile în care te refugiai când realitatea nu-ți era deopotrivă.
Amintește-ți cum te măsurau cu toții din priviri când erai scos la lecție în fața clasei. Când aveai o zi proastă, dar nu exista niciun colțișor în care să te poți ascunde.
Amintește-ți ce greu ți-a fost să ții cont și de mama, și de tata. Să nu uiți nici de bunica. Cu toții bine intenționați, deci toți la fel. Dar fiecare în alt fel. Cum să faci să nu uiți pe nimeni? Eventual nici pe tine să nu te uiți. „Dar eu sunt numai unul” – îți mai scăpa, uneori, câte o șoaptă. Și atunci ceilalți au dispărut? Nici gând. Au devenit din ce în ce mai mulți. Profesori, șefi, iubiți, soți, colegi și prieteni. Iar tu? Tu tot unul singur ai rămas. Și poate că te-ai și simțit singur, deși erai în mijlocul lor.
Amintește-ți cum te-ai simțit când erai pus sub lupă. Sau sub semnul întrebării. Înțeles greșit și judecat ca atare.
Amintește-ți cum simțeai că te sufoci, că nu mai ai scăpare, prins între toate opiniile, perspectivele și bunele intenții în care nu te regăseai. Pentru că nu erau și ale tale. Ai fi vrut să o faci, ai fi vrut să poți. Dar nu puteai. Și atunci ți-ai fi dorit să nu mai auzi, să nu mai știi… să nu mai faci nimic. Nici să nu mai gândești. Ai fi vrut să dormi. Cum ar fi doar să dormi?
Amintește-ți de toate: de revoltă, dezamăgire, capitulare, disperare.
Amintește-ți de tot și toate. În felul tău: cu nostalgie, cu umor, cu amărăciune.
Amintește-ți și cum, fix în momentul acela, cel mai greu, în ultimul moment, a apărut el. Sau ea. Tot o mamă, un iubit, un șef. Cum te-a ridicat de jos, ți-a șters de praf și de sânge genunchii juliți și ți-a mângâiat aripile. Apoi te-a luat de mână și…
– Și gata!
– Cum gata? Chiar… gata?
– Eeei, și tu acum! Chiar n-ai învățat nimic, totuși?
– …..
– Dacă ai noroc, nu e gata niciodată…
Amintește-ți, deci (vorba celor de la Vița de vie): „primul început, primul vis pierdut”. Dar și primul vis întrupat în realitate.
Amintește-ți de unde ai pornit și unde ai ajuns. Dar mai ales amintește-ți drumul. Drumul tău.
Iar acum imaginează-ți că ești Ionesco. Și că abordezi, în stilul tău și cu mijloacele tale, acest drum: perspectiva dramaturgului asupra relației complicate dintre artist, artă, critică și spectator.
Apoi imaginează-ți că piesa este pusă în scenă de un grup de tineri extrem de talentați. Că efortul, pasiunea și profesionalismul lor sunt răsplătite. Că obțin Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala UNATC 2017. Că spectacolul lor ajunge să fie jucat pe scena Teatrului Național București.
Imaginează-ți asta și apoi amintește-ți că s-a întâmplat deja. Că povestea a început fără tine și că va merge mai departe, tot în absența ta. Dar că, într-un moment de grație, poți face parte din ea. Și ea va deveni parte din tine.
Amintește-ți deci, la toamnă, să mergi să vezi spectacolul „Improvizație la Alma”. Ca să vezi mai mult, să te bucuri mai mult, să înțelegi mai mult. Despre tine, despre teatru, despre lume. Despre spectacolul lumii.
IMPROVIZAȚIE LA ALMA
de EUGÈNE IONESCO
Traducerea: VLAD ZOGRAFI & VLAD RUSSO
Distribuția:
IONESCO – VLAD NICOLICI / EDUARD BURGHELEA
BARTHOLOMEUS I – MIRCEA BĂLUȚĂ
BARTHOLOMEUS II – ADRIAN PICIOREA
BARTHOLOMEUS III – KOSTAS MINCU
MARIE – COSMINA OLARIU
Sound design: MIRCEA BĂLUȚĂ, ADRIAN PICIOREA
Light design: DANIEL BUGLEA
Scenografia: FLORENTINA BURCEA
Regia: ANDREEA CIOCÎRLAN
