N-am mai trecut de multă vreme pe la „Romexpo”.
Rămăsesem cu atmosfera aceea de sărbătoare pe care-o știam în copilărie, cînd aici se ținea „TIB”-ul, toamna – și oamenii care n-aveau acces la nimica din ceea ce societatea de consum apuseană căscau gura la reviste colorate și la aparate industriale care chiar funcționau…
Dar asta a fost demult, nu-i așa?
Azi totul de pe-aici e un iarmaroc fără glorie!
S-au construit două pavilioane noi, mari – uriașe – foarte bune pentru orice s-ar desfășura înăuntru.
Doar că pe dinafară arată a orice – a parc logistic de pe centură, a hală de sortare a coletelor, a fabrică, a hangar. N-au nimic special, n-au nimic atrăgător, n-au nimic care să facă să strige „aici e inima și sufletul expoziției românești!”
Și-n fața lor, alei largi, sparte și pline de gropi; un tăpșan bătătorit și ars de Soare pe care se țin concerte ori festivaluri de mîncare făcută-n dube și rulote. Și parcare neasfaltată, plină de praf, o rușine.
Este dezolant: pentru că acest spațiu uriaș a fost gîndit armonios ca un ceva unitar, care să beneficieze de pavilionul central și să-l și pună-n valoare totodată. Vechile pavilioane laterale, mai mici, aveau chichirezul lor; pînă și casele de bilete aveau un stil arhitectonic al lor! Anexele de alimentație publică fuseseră construite elegant, plăcut, modern.
