Iute! Trebuie să ne speriem! Primăria Capitalei o să demoleze Calea Călărașilor!
Trebuie s-o salvăm! Trebuie – acum.
Bunînțeles, lucrurile șed oleacă altfel.
Primăria Capitalei, deocamdată, ar vrea să comande un studiu. Ce-o să scrie-n studiul ăla? nu știe nimeni. Așadar, toți oamenii ăia altminterea deștepți, informați și specialiști care-au speriat bucureștenii că apar buldozerele aici au mințit cu bună știință.
… vorbim de aceeași Primărie care de zece ani n-a fost în stare să puie-n lucru nici măcar un trotuar nou: aceeași primărie pe care aceiași oameni deștepți, informați și specialiști o acuză că nu face nimic; deci e la mintea cocoșului că o să fie-n stare să se-apuce de demolări chiar mîine!
Lăsînd asta la o parte, e cuminte să dăm fumul la o parte și să ne gîndim cu mintea noastră de ce se vorbește de nevoia de-a lărgi Calea Călărașilor.
… pentru că-i o dorință a Bucureștiului care trenează cam de-un secol, de exemplu?
… pentru că și-n planurile contemporane de dezvoltare este o idee ce revine constant?
… pentru că ceva trebuie să se facă, totuși, cu Calea Călărașilor?
Această axă bucureșteană pornește din Piața Unirii cu o lărgime generoasă și mai apoi începe să varieze. Ba are două benzi pe sens plus linie de tramvai, ba are o bandă plus tramvai, ba are numai linie de tramvai. De aici urîțenie, gîtuituri, haos.
Ceva e nevoie să se-ntîmple. Ceva la intersecția de la Sfînta Vineri, complet neregularizată și absolut nepractică tramvaiului. Ceva la intersecția cu Mircea Vodă și Mîntuleasa, prea largă și prea aiurită.
Dar de-aici pînă la demolări e cale lungă. Și sînt ele necesare?
Da – mda. Nu știu. Se poate și fără ele? Cum e mai bine? Cum e mai bine pentru Bucureștiul de azi? Cum e mai bine pentru Bucureștiul de mîine?
Ce vrem noi de la Calea Călărașilor? Vrem să rămînă o axă pe care tramvaiul duce repede oameni din centru spre periferie? Atunci, mă tem, e nevoie de o sistematizare – și de ceva demolări.
Se poate și fără? Străzile adiacente pot prelua destul trafic auto – dacă ar fi asfaltate și lăsarea mașinilor aiurea oprită, pe segmentul gîtuit al Căii Călărașilor ar putea circula numai și numai tramvaiul.
Dar ce-ar fi să scoatem tramvaiul de-aici? Ia să-l băgăm pe bulevardul Unirii, unde-i loc căcălău!
Nimic nu-i simplu; cu atît mai mult cu cît amărîta asta de Cale a Călărașilor e o arteră organică a Capitalei, care – așa cum e ea! – aduce aproape la fel de mult folos precum un bulevard monumental fals, ce curge paralel!
… fiindcă trăim în București, problemele astea nu-s simple; și rezolvările lor nu se pot expedia așa, într-o propoziție-două.
Trebuie și să mergem pe Calea Călărașilor ca să le-nțelegem.
Mai mult decît gîtuirea ei istorică dintre Romulus și Traian, strada asta are păcatul mizeriei – păcat și ăsta istoric.
Nu-mi aduc aminte de ea altfel, decît neîngrijită, decît sătească, decît plină de gropi; fals-pitorească și rușinoasă pentru orice oraș civilizat.
Calea Călărașilor nu s-a schimbat deloc în ani. Ne putem uita peste pozele făcute de Dan Vartanian în ’76, din care vedem decădere, case nealiniate, trotuare înguste…
Mă feresc să ilustrez articolul cu poze de azi; cît de bine-ar sări-n ochi cum s-a păstrat mizeria! Și disfuncționalitatea arterei – prea vădită, clădirile care-ar merita rase – prea multe.
Mă feresc să am sentimente pentru bucata asta de oraș. N-am. O sistematizare moderată și înțeleaptă ar face minuni. O sistematizare brutală la fel.
Bucureștiul e prea mare, prea plin de viață și prea puternic ca să moară; o să plîngă și dup-aia o să-i treacă.
