Ne-am obișnuit să alergăm prin Oraș; n-avem noi chef să privim în stînga și-n dreapta. Nici timp n-avem.
Dac-am avea, am vedea cît de împuțit e totu-n jurul nostru.
Îi de-ajuns să trecem prin oricare din ieșirile din București. Sau intrările – depinde cum le luăm; dar oricum sînt infecte.
Capete de linii jegoase, cu coșmelii murdare, cu barăci de tablă-n care se poate bea cîte-un pahar de poșircă; patiserii amărîte; maldăre de gunoaie, locuri virane unde se strîng curieri ca să-și mute marfa dintr-o dubă-ntr-alta; noroaie, depozite prăpădite de materiale de construcții; microbuze șui care-așteaptă să ducă mușterii-n comunele suburbane; blocuri noi înghesuite pe cîte-o parcelă mărginită de table ruginite și scaieți; oameni săraci care se tîrîie spre piețe cu cărucioare.
Peste tot pe unde dai să ieși ori să intri, Bucureștiul e murdar, prăpădit, meschin, neprietenos și lăsat de izbeliște de primării; iarba, florile, gărduțurile și bordurile colorate n-ajung aici mai niciodată.
… și văd asta și azi; o văd de cînd mă știu, oameni buni – nu se schimbă nimica, nimica.
