de Constantin Gheorghe
Orașul este pustiu, prin urmare, și mai trist, și mai respingător. Totul se duce dracului. Chiar și clădirile noi, cum apar, cum capătă patina aia, amestec de jeg, nepăsare și lipsă de simț estetic. Am trecut azi, din nou, pe Popa Tatu. Coșmarul arhitectonic a devenit delirant. Case prăbușite sau în pragul prăbușirii, case ”reparate” după cum îl taie capul pe proprietar-și-l lasă buzunarul!-case supra-etajate, hibrizi ieșiți din mintea unui arhitect dement, locuințe nou-nouțe, atemporale, care nu spun nimic nimănui. Spoieli fistichii, sau pereți jupuiți de tenchială, cu cărămizile la vedere.
Mizerie, multă mizerie, praf, oameni triști, bătrâni care se scurg pe lângă pereții coșcoviți ai caselor, câțiva golănași de cartier, prin zona Matache, câte o pisică jigărită, cu ochii după vreun porumbel rătăcit în zonă. Și foarte multă suspiciune. Ochi care te urmăresc din spatele unor perdele decolorate de soare, garduri uriașe, acoperite cu folia aia opacă de plexiglas, câțiva câini isterici, rar câte cineva amabil, dispus să schimbe câteva cuvinte cu tine.
