Mai mulți ani la rând nu înțelegeam sintagma veche de 1 mai muncitoresc deorece eu lucram de 1 mai. Toată lumea pleca la Vama Veche sau la munte cu prilejul acestei zile. Era atât de firesc pentru ei și atât de nefiresc pentru mine. Numai eu și alți nefericiți ca mine eram prinși cu munca în această zi minunată dedicată muncii. Voiam să vă spun o mică poveste. Și scurtă!
Fiind jurnalist o bucată de vreme reușeam în mod magnific să fiu eu acela care să lucreze de 1 mai în redacție. Un fel de tată al răniților și mama ai împușcaților, eu eram de principiul vechi: ”Anul acesta eu. Bine! Mai bine așa ca să fie bine să nu fie rău!”. Într-un an m-am trezit de 1 mai ușor euforic după o noapte petrecută în nori cu multe stele și sticle înalte și foarte bine dispus în același timp. Toată lumea era plecată din capitală. Bucureștiul devenea un gol la propriu. Credeți-mă pe cuvânt că Bucureștiul merită un astfel de oximoron.
Conform uzanțelor de dimineață, am făcut un duș rapid și am fugit spre muncă căutând cu disperare o cafea și un mic sandviș cu care să mă dreg până la prânz. Râvneam la un prânz special! Voiam să mă delectez cu cea mai bună ciorbă din zonă. Evident era descoperită de mine spre deliciul colegilor și al întregii redacții.
Perversul parc de sticlă era pustiu
Redacția era bineînțeles într-un parc rezidențial. Bucureștiul e plin de ele. Locul era bicisnic ca arhitectură, dar mă linișteam cu gândul că omul șfințește locul până la urmă. Sticla devenise o prezență permanentă în capul nostru. Sticla care ne înconjura pe toți, pe toate acele suflete amărâte, avea în sine ceva pervers în acea zi care ne intra pe sub piele.
Mi-am cumpărat a doua cafea și m-am pus să fumez afară cu gândul la stiri, materiale și am alunecat inevitabil în diverse vise ce mă bântuiau pe mine atunci. În lumina blândă și calmă a soarelui un grup de câini(cam vreo opt cred!) a început să se joace. Am rămas mut și i-am privit îndelungat. Erau atât de fericiți. M-am gândit că sunt fericiți pentur că nu mai era nimeni prin jur. Toată lumea fugise din București, inclusiv din parcul de sticlă unde lucram noi jurnaliștii damnați. O vreme s-au jucat asemeni copilașilor în nisipul de mare. Parcă era un privilegiu să-i văd așa neștiind că eu îi privesc în acel moment.
Nu a durat mult până au relizat că sunt și eu acolo în peisajul acela pustiu de oameni. Când m-au văzut m-a traversat ușor un sentiment de fantomă, de impropriu. În ochii lor citeam că acești bieți câini mă judecă pentru toată omenirea. Au plecat de lângă mine și s-au dus după un gard.
De sus din redacție am rămas să-i privesc. O colegă de-a mea s-a speriat văzându-i și a rostit în gura mare: ”Of doamne nu mai scăpăm de javrele astea odată. Ce mă fac acum când va trebui să cobor la mașină?”. Atunci am conștientizat că treaba aia de mai devreme cu omenirea și judecata tatuată în ochii lor nu era doar o poveste.
