Un text mai actual ca oricând, piesa „În largul mării” a lui Slawomir Mrozek, unul dintre dramaturgii care au marcat teatrul secolului XX, este o comedie a absurdului. Ce poate fi mai hazliu, macabru şi iraţional deopotrivă, decât să rămâi naufragiat, în largul mării, fără provizii? Cine pe cine mănâncă, aceasta-i întrebarea!
O parodie a absurdului existenţei umane în ansamblul relaţiilor societăţii contemporane, spectacolul este pus în scenă de regizorul Vinicius Tomescu şi îi are în distribuţie pe Mircea Drîmbăreanu-Grasul, Florin Kevorkian-Slabul, Daniel Murzea- Mijlociul şi Simona Maican-Lacheul/Poştaşul.
Naufragiaţi pe o plută în mijlocul mării, trei bărbaţi trăiesc momente halucinante, foamea pune stăpânire pe ei şi singura soluţie rămâne canibalismul. Cum niciunul nu se oferă să fie prânzul celorlalţi, Grasul, Slabul şi Mijlociul se află într-o situaţie limită. Aşadar, trebuie organizate alegeri generale şi, prin votul liber exprimat, alesul să ajungă în farfurie. Campania electorală debutează cu sentimentalisme, fiecare dintre cei trei încearcă să-i înduioşeze pe ceilalţi contracandidaţi, în speranţa că nu el va fi cel mâncat.
Slabul, ambiţios de mic, cu planuri măreţe încă nerealizate, simte că vremea lui a sosit. De aici încolo, trebuie să-şi îndeplinească visurile, într-o bună zi va deveni cineva. Mai mult decât atât, a stat adesea în grădină să-şi dea copiii huţa, în timp ce soţia lui broda. Tocmai el să fie mâncat, un familist convins, ale cărui idealuri sunt pe cale de a deveni realitate?
Grasul este conducătorul iubit, oricând preia puterea din plăcere, pentru cine preferă dictatura. Este mai mult decât cinstit cu electoratul, mărturiseşte că nu este deloc digerabil. De ce ar fi el friptură? Nu vrea să încurce pe nimeni, este aţos, are două coaste de fier şi un picior mai scurt. Precis e şi bolnav de trichineloză.
Modest din fire, Mijlociul munceşte, nu gândeşte. Doar execută şi se mulţumeşte cu puţin, nici nu mai mănâncă. Singura plăcere care i-a mai rămas este să gătească pentru ceilalţi.
Sub presiune, conflictele dintre cei trei naufragiaţi se amplifică. Aparent ilogice, argumentele tind să devină convingătoare, chiar şi cele mai nobile idealuri sunt distorsionate şi pervertite de oameni. Scopul scuză mijloacele şi instinctul e mai presus de raţiune. Incoerenţa replicilor şi ridicolul situaţiei provoacă un umor negru, fragilitatea fiinţei umane se dezvăluie sub greutatea instinctului de conservare.
În plin suspans, din apele mării apare poştaşul cu o telegramă, ca şi cum ar fi normal. Pentru câteva clipe, povestea trece în lumea reală, dar se scufundă rapid în absurd, până şi poştaşul este apetisant. Bietul funcţionar reuşeşte să scape nemâncat de cei trei hămesiţi, aruncându-se în apele mării.
Dacă va reuşi raţiunea să îmblânzească instinctul, după această incursiune în abisurile condiţiei umane, rămâne de văzut!
Articol scris de Paula Vlad.
