… fiindcă sîntem o redacție serioasă, ne trimetem oamenii pe teren – să cunoască, nemijlocit, lucrurile despre care scriu. Fiindcă sîntem, totuși, o redacție mică, ne trimetem… pe noi înșine. Cîteva din subiectele la care lucrăm ne-au făcut să batem cu pasul, mai mult, zona adiacentă străzii Traian. Ne-am înfundat pe Valeriu Braniște; pe Vulturilor; pe Anton Pann; pe Maximilian Popper…
… sînt străzi pe care le-am luat la picior nu o dată; pe care m-am plimbat cu bicla; care m-au ajutat să ocolesc cine știe ce ambuteiaj pe vreun bulevard mare – nu mi-s necunoscute.
Dar într-atît de decăzute ca-n zilele noastre eu nu le-am văzut. Eu m-am speriat; ce să mai zic de fii-mea? Ea nu-i crescută-ntr-un clopot de sticlă; știe și-nțelege multe din realitatea vieții – cu toate astea, atîta mizerie nici ea nu-ntîlnise pîn-acum.
Se zice că Ferentariul nostru e oribil, că e locul unde umanitatea se pierde și-ajunge la granița animalicului. E o minciună – știți cît de greu e să combați clișeele. Dar să mă credeți că-n Ferentariul nostru nu se trăiește așa.
Vezi promiscuitate, lături scurgîndu-se din curți ca-n evul mediu, oameni – încă oameni! – viețuind prin ruine fără uși, fără geamuri – de mult or fi ars tocăriile! -, cu acoperișuri sparte; și vezi asta stradă după stradă, curte după curte; la fiecare colț îi cineva care, căpiat de băutură ori drog, sprijină un gard; gunoaie zac peste tot.
Ce faliment a ideilor de social, de umanitate, de civilizație! La nici doi pași, găsim bulevarde luminate, șamponate, cu oameni care-și plimbă copiii – iar aici lumea pute, se chinuie și moare.
Sînt nenumărate alte locuri – la o aruncătură de băț de Centru – unde oamenii trăiesc la fel de îngrozitor. Pe Calea Rahovei veche, pe la Sfîntu-Gheorghe, pe la Buzești… și-aș putea continua, mult, lista asta nenorocită. Dar într-atît de putred ca aici, nu-i parcă nicăieri.
Nu poți explica de-ajuns și nu poți poza decăderea acestui cartier pentru că te cutremură decăderea oamenilor. Și nu știu ce-i de făcut, chiar nu știu.
