ia, să zicem că sînt cu fii-mea pe stradă, în fața unei gogoșerii; înainte mai e un om la coadă: tînăr, îmbrăcat bine, îngrijit – și omul ăsta cumpără ultimele două gogoși.
ultimele.
Nu-i nici o lege care să-i interzică asta: e dreptul lui, are bani să cumpere, poate cumpăra cîte vrea. E dreptul lui – ceva ce nu poate fi încălcat, din principiu.
Iar eu o să-i explic lu’ fii-mea de ce omul acela n-a putut să lase o gogoașă și pentru ea: fii-mea e mare, poate să-nțeleagă adevărul.
Iar eu o să vă explic și vouă ce fel de om era acela.
era un tehnocrat.
… cineva care nu este rău, ci doar inuman; cineva pentru care „principiile” sînt mai importante decît oamenii; cineva care nu disprețuiește omul, ci doar nu-l vede.
cineva inuman.
… nu m-am simțit – în ultimul an așa-zis tehnocrat – mai umilit ca om și cetățean, nici ca-n vremea comunismului; stînd la cozi, încercînd să obțin ceva de la Stat, cum niciodată n-am stat (dar, hei! – am stat la cozi fără să mai fie nevoie să vin cu copie după buletin de-acasă!)… auzind, lună după lună, cîte încă o mizerie la adresa Mamelor: despre cum dezechilibrează ele bugetul huzurind acasă pe banii Statului… înghițind milogeala publică pentru cumpărarea unei bucăți de piatră…
… atît, atît de greață mi-e.
Deocamdată oamenii au început doar să-și dea seama cît îs de umiliți.
