sursa- Muzeul Nicolae Minovici
Valahia a fost dintodeauna în sincron cu lumea bună a Europei chiar dacă a fost vorba la început de o foarte restrânsă demografie de privilegiaţi. Este vorba şi despre consumul tabacului. Dar, la începutul secolului al XIX-lea tutunul ajungea să ţină de foame celor săraci şi potrivit lui Creangă „ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într’însul” atunci când îi este foame.
Cu numai 250 de ani în urmă, ambasadorul Franţei la Lisabona aducea pentru prima oară la Paris frunze şi seminţe de tabac brazilian. Numele lui, Jean Nicot de Villemain şi de aici cuvântul „nicotină”. Numit „iarba lui Satan”, tutunul se răspândeşte în Europa ca remediu medical însă obiceiul de a „bea tutun” a câştigat teren astfel încât primul ţar Romanov îi deporta în Siberia pe aprigii fumători.
În Valahia, tutunul şi cultura lui sunt descrise de Cantemir şi Nicolae Mavrocordat, pentru primul sfert al secolului al XVIII-lea, secol în care obiceiul de a priza tutun se răspândeşte cu rapiditate în ţările române, în ciuda interdicţiilor domnitorilor fanarioţi. Iar excesul de tutun devenise atât de agresiv încât Nicolae Mavrocordat nu numai că a luat măsuri severe dar a redactat şi un „Discurs împotriva tutnului”.
Dulcele extaz se diversifică, tutunul dezvoltând consumul de ciubuce, narghilele, chisele şi de acum apare vestita plonjare în tihna cu adevărat orientală, ce dura de la ceasul amiezii până târziu în noapte. Cum se fuma? Precum şi azi, erau trei variante. Oricum, „năravul de aspira praf de tutun pe nas n-a prea prins la români” în secolul al XIX-lea. Fie îl duceau în piept şi de acolo îl aspirau scoţându-l afară în rotocoale de fum, fie doar pufăiau pentru a sorbi cu nesaţ cafeaua.
Secolul al XIX-lea, chiar până în vremea lui Cuza, ne arată un fenomen îngrijorător: fumatul îi „cucerise” şi pe cei mici iar caricaturiştii timpului au prezentat acest lucru. Măsuri severe acasă, în regulamentele şcolare la fel, dar în zadar. Ţigarea fumată în pauză sau la adăpostul unui gang era un adevărat premiu exotic pentru adolescenţi.
Secolul al XIX-lea final aduce marelui public consumator de vicii exotice, ţigareta de foi dar şi mai „populara” ţigaretă îmbrăcată în hârtie albă, pentru a se impune apoi definitiv în interbelic, în detrimentul pipei.
Prinse în port-ţigarete elegante, ţigareta se impune şi în varianta feminină a acestei mode. Începutul l-au făcut pipele silenţioase, aproape miniaturale şi filigranate, destinate damelor din lumea bună încă din a doua parte a secolului al XIX-lea. De la un consum exclusiv masculin, tutunul, fumatul şi accesoriile sale moderne au determinat schimbări de mentalitate, cu precădere în lumea oraşului. Apar cutume. Dacă eşti surprins în timp ce fumezi, de o altă persoană care leagă apoi cu tine un dialog, atunci încetezi a mai fuma în prezenţa ei, ţinând la distanţă de partener ţigareta, după cum se poate urmări în fotografiile interbelice.
Secolul XX a luptat cu greu, după 1950, împotriva fumatului excesiv. De la un remediu ritualic în America amerindiană şi de la un obicei exotic şi deplin aristocratic în Europa secolului al XVI-lea sau remediu medical ulterior, tutunul a devenit cu repeziciune un mijloc al plăcerii cu deplinele sale excese si repercursiuni asupra sănatăţii. Pentru că a devenit o plăcere captivă. Oraşul este cel care a creat această modă a plăcerii captive. Oraşul european, care apoi, odată „exportat” în alte culturi, inclusiv cea americană, a dus cu el noul tip de plăcere.
