… citii pe Biblioteca Digitală a Bucureştilor un anuar al școalelor bucureștene din 1941-42.
În vremuri tulburi, Școala căuta să-și facă treaba și să se laude cu drumul parcurs. Bucureștiul se mărea, înghițind comune și mahalale – și localuri de școli se construiau; se utilau; grădinițele, cantinele se-ndeseau; iar copiii învățau mai bine, după metode noi.
Parcursese lung drum, școala, de la ceaslovul lui Creangă și de la metoda lui Marius Chicoș Rostogan. Ca exemplu, cu-n secol înainte, într-a patra programa sunase altfel.
Țara era săracă, degeaba credem noi că interbelicul fusese o perioadă a laptelui și a mierii. Înapoierea oamenilor trăgea încă greu. Cartierele sărace utilau cu greu școlile. Nici atunci nu erau copii care să-și permită să urmeze cursurile. Pentru ei se căuta să se-nființeze cantine, ale căror provizii să fie procurate prin comunitate…
Copiii săraci – debili, tuberculoși – puteau petrece timp la solarii.
Era greu. Abordarea Inspectoratului v-ar părea azi brutală, discriminatorie, fascistă.
Proștii cu proștii, deștepții cu deștepții. Nu era un sistem perfect; era un sistem care – cred – încerca să caute ce-i mai bine de făcut. Erau alte, alte vremuri.
… dacă – azi – cineva ne-ar categorisi copiii aidoma tabelei de mai jos, ar ajunge la pușcărie.
… cu toată abordarea asta brutală, ieșea un pic la suprafață încercarea de a înțelege problemele și cauzele lor. Copiii erau nu numai categorisiți, dar și urmăriți îndeaproape.
Citiți argumentația de mai jos – dar chiar și-acum trei sferturi de veac era justificată, oare?
Cu toate astea, școala educa după metode noi. Teatru; desen; cercuri diverse; ateliere; muzică…
Școala începea să-nțeleagă că cei mici trebuie să iasă, să umble; să facă excursii. Priviți planul unei excursii de-o zi pînă la Pădurea Băneasa: pe jos! Azi ar fi de neconceput să lași copii să meargă altfel decît cu autocarul.
Cîte putea învăța un copil, de la Arcul de Triumf pînă la Băneasa! Istorie, antropologie, industrie. Natură, avioane, trenuri, radiodifuziune, orientare pe hartă…
Asta era bine – și promitea să fie tot mai bine.
Anuarul școalelor primare e o lectură care nu plictisește. Ne-ajută azi să pricepem cum vedeam lucrurile atunci. Dar – la fel ca și acum – și dăscălimea de-atunci scăpa lucruri elementare din vedere. Anuarul conține o listă a școlilor, cu un mic istoric succint al celor mai vechi; cele particulare sunt și ele pomenite. Dăm și peste Notre Dame de Sion…
… dar nu dăm peste o amărîtă de listă cu adresele școlilor. Avem lista personalului din toate școlile – dar nu deslușim, cu ajutorul Anuarului, unde erau ele. Bunăoară – și vă las cu ghicitoarea asta – unde era Școala de băieți nr. 52, înfățișată în imaginea de mai jos?
