scris de C. D. Mocanu
Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.
Sâmbătă 7 noiembrie 2015
Se sfârşeşte o săptămână cum nu mi-am închipuit niciodată că voi trăi. Evenimentele tragice de la Fabrica de încălţăminte Pionierul (Clubul Colectiv) şi tot ce a urmat m-au agresat fără încetare, m-au copleşit şi nu mi-au permis să-mi adun gândurile. Au depăşit cu mult relele pe care o viaţă burduşită cu de toate mi le-a hărăzit.
Am şters-o la ţară cât s-a putut de repede, cu speranţa că fiind un pic mai departe de Bucureşti, ecoul celor întâmplate se va mai atenua. Amarnică amăgire! Toţi vecinii mei îşi dădeau cu părerea despre coşmarul care chinuie atâtea familii şi aşteptau să afle detalii de la mine. Doar că eu nu am vrut, încă, nici în ruptul capului să comentez suferinţa semenilor mei. O candelă aprinsă, o rugăciune şi un gând bun pentru cei încercaţi mi s-au părut mai potrivite.
Aşa am ajuns să-mi petrec seara pe scăunel, la gura sobei, lângă o cinzeacă cu ţuică adevărată, de căpătat, întărâtată cu felii subţiri de ridiche neagră, din grădina proprie şi cu un teanc de reviste literare şi de cultură care aşteaptă de vreo două săptămâni să fie răsfoite. Periodic, medicul şi poetul HM „mă susţine” cu acest gen de publicaţii care altfel nu prea se găsesc la chioşcurile de ziare. (Nu! Nu-i vorba de Hungry Mole. El nu este fiul meu!)
Şi într-o companie aşa de plăcută mă apuc de citit constatând cu bucurie că o nouă revistă a ieşit în lume. Este vorba de Independenţa Română, Serie nouă, director Florian Laurenţiu Stoica, redactor şef Doru Dinu Glăvan, lansată în ziua de 16 februarie 2015.
Apare sub egida Fundaţiei Literar Istorice „STOIKA” împreună cu Uniunea Ziariştilor Profesionişti din Romania şi „Învăţând pe alţii, învăţăm şi noi” (Docendo discimus), slujeşte independenţa prin cultură.
Numărul 2, din martie 2015 marcheză împlinirea a optzeci şi doi de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu (31 martie 1933 – 13 decembrie 1983). Cu această ocazie, revista publică, sub semnătura lui Geo Călugăru, articolul Mereu rebelul „înger blond” în care profesorul Nicolae Mohorea Corni, coleg de facultate cu Nichita, rememorează întâmplări din anii studenţiei avându-l ca protagonist pe rebelul care promitea să devină poet mare. Iată una dintre acestea:
„La un seminar de marxism – leninism pe care îl conducea asistenta Letiţia Papu (sora ilustrului profesor Edgar Papu) către sfârşitul orei, aceasta, ca să-şi facă o idee cât şi cum înţelesesem noi din ceea ce se străduise ea să ne facă să pricepem, a pus o întrebare: „Cum vedeţi voi trecerea de la socialism la comunism?”.
Nichita Stănescu s-a oferit să dea el răspunsul. Cred şi acum că nu-l avea pregătit şi că a fost o izbutită improvizaţie pe moment.
„Trecerea de la socialism la comunism eu mi-o reprezint în felul următor: un tren încărcat cu multă lume pleacă de la Moscova spre Extremul Orient. Drumul trece de-a lungul Siberiei. La un moment dat, s-au terminat cărbunii. Era în plină taiga. Lumea coboară, taie copaci şi locomotova porneşte mai departe. Merge şi merge. Pădurea rămâne în urmă. Suntem în tundră. S-a terminat iarăşi combustibilul. Toată lumea coboară, adună ierburi şi locomotiva porneşte mai departe. Străbate un câmp alb cât vezi cu ochii. S-a terminat iarăşi combustibilul. Un tovarăş propune: ne dezbrăcăm de haine, le folosim drept combustibil şi mergem mai departe. Zis şi făcut. Trenul porneşte şi după un timp de mers, se opreşte în acelaşi câmp alb. Se aude o voce de comandă: coboară toată lumea! Am ajuns!”
Asistenta s-a uitat atentă la Nichita Stănescu. Nu a comentat absolut nimic.”
Am citit şi fără să ridic ochii din pagină, am întins mâna după cinzeacă golind-o imediat, dintr-o bucată, cu năduf, în timp ce mi-am amintit instantaneu expresia folosită adesea de „înţelepţii” Vitanului: „Ce-mi e în cur, ce-mi e drept în cur!” Adică noi luând trenul din Gara Socialismului, în sens opus, spre Gara Capitalismului
n-am păţit la fel? Nu ne-am dat noi şi izmenele pentru a face locomotiva să mai înainteze un pic? N-am pus noi la bătaie şi păduri, şi holde, şi fabrici, şi petrol, şi minerale valoroase, până şi apa de băut, doar să ajungem la destinaţie? Şi cu asta ce-am făcut ? Au luat tot ! Au luat şi pielea de pe noi! Măcar pe asta să ne-o… înapoieze! Cei care ne-au îndemnat şi ne-au încurajat să pornim la drum şi-au sporit în mod miraculos avuţiile. Călăuzele năimite au dat bir cu fugiţii uitând că puterea disperării îi poate ajunge şi-n gaură de şarpe. Ne-am trezit în pustie şi despuiaţi cum suntem, stăm năuciţi să ne bată vântul din toate părţile. Până când?
Neavând un răspuns serios, i-am mulţumit în gând lui Nichita, am umplut cinzeaca şi am trecut la Bucureştiul literar şi artistic, revistă fondată la 1 octombrie 2011 de Coman Şova şi Florentin Popescu.
