Am lăsat ceva vreme să se-așeze după inaugurarea Pasajului subteran de la Scînteia. Estimp, m-am interesat de la oamenii care merg pe-acolo zi de zi, care țin minte și cum era înainte – înainte cu o lună, înainte cu un an, înainte cu mai mulți ani; oameni care judecă după mintea lor și nu după ce li se zice c-ar trebui să creadă.
Și – ghici? – lumea zice că-i mai bine.
Al naibii ghinion… iar făcurăm ceva care-i de folos!
… să vedem de ce.
Pentru că toată lumea ignoră un lucru fundamental: bucureșteanul – anume felul său de-a fi și nevoile sale. Mereu – dar mereu! – bucureșteanul a fost genul de om neliniștit, străbătător, care are-n sînge mersul, dusul și întorsul. Așa-s și afacerile, dar și obiceiurile de consum și recreere: presupun deplasări, drumuri.
De-aia bucureșteanul are nevoie să circule; și o să circule, chiar dacă o să se-ntoarcă Pămîntul cu curu-n sus.
Dar bucureșteanul nu-i tîmpit. Nu se apucă de fîțîială doar de dragul de-a o face. Faptul că avem un pasaj care, cică, aduce trafic în oraș, nu-nseamnă că de-odată centrul se va aglomera; dovadă că… nu s-a aglomerat. Și nici nu se va aglomera din cauza asta. Centrul – oameni buni! – este pe-atît de aglomerat pe cît poate atrage oameni. Iar orașul nostru e viu, cu adevărat viu, și atrage oameni! Iar oamenii ăia o să vină, cu pasaj sau fără. Na!
… nevoia oamenilor de a avea căi de comunicații eficiente e legitimă – iar prețul plătit prin construirea unui pasaj este și corect și îndreptățit.
Dar, deh! – e mai simplu să nu vedem mai departe de lungul nasului.
