Că cică-i Paștele; să fim mai buni, mai blînzi, mai iubitori. Dar mie tare nu-mi place să-ntorc obrazul cel’lalt doar ca să iau încă un șut și-n el…
Anii trecuți mă secau ideile Bisericii; fel de fel de instalații de sunet, de lumini ușchite, de lasere care să-i facă pe creștini să caște gura. Lumînări scumpe, vîndute la monopol. Dar Biserica, săraca, e a oamenilor – și eu am uitat asta.
Oameni! Despre ei e vorba: despre oameni – adică despre acele animale evoluate, care se deosebesc de cel’lalte dobitoace prin faptul că au CNP.
Oameni. An de an, merg la-nviere la biserica noastră, cea din cartier.
Acum zece ani, de Înviere, aveai încă loc să intri în curtea bisericii. Acum vreo șapte, deja strada din față era plină de credincioși; acum vreo cinci, mașinile nu prea mai aveau cum să intre pe stradă; acum vreo trei, mașinile nu mai aveau voie să intre pe stradă; iar acum vine atît de multă lume, încît trebuie să ocolești întregul cvartal.
E bine, ai zice – oamenii vin spre Biserică, spre credință.
Vax. Am văzut anu’ ăsta. La ora doișpe și un minut s-a dat startul. Vreo cinci sute de oameni au făcut stînga-mprejur, de-odată, și au luat-o spre casă. Repede, ca și cum s-ar duce la tigăi, cînd se deschide vreun hipermarket. Repede, de parcă ieșeau de la meci și dădeau să prindă ultimul tramvai. Cinci sute de oameni cu lumînările aprinse strînse în pumn. Oameni care erau rugați să se-oprească o secundă să dea lumină – și care se făceau că plouă; unii scrîșneau cîte un „ne grăbim!” printre dinți.
La doișpe și cinci minute era pustiu pe strada din fața bisericii. Rămăseseră babe, oameni cuminți și – p-onoarea mea! – surprinzător de mulți cocalari din cartier care aveau suficient de mult bun-simț să tacă din gură și să nu-și frece telefoanele (pentru că fusese mai multă lumină afară, în noaptea asta, de la ecranele telefoanelor decît de la lumînări…)
Restul: oameni normali – cetățenii din jurul nostru, vecinii noștri; căci ei și nu alții sînt – erau deja sus, în casă, și dădeau cioc, tăiau drobul, înfulecau cu ochii bulbucați deasupra strachinilor.
Popa nici nu apucase să strige „Hristos a-nviat!” pentru prima dată și ei – creștinii – erau de mult cu sufletul în rai, dar mai ales, cu burta plină. Veniți de luați slănină!
