scris de Ando
Tot căutând prin vechiturile sertarelor după nişte acte, am dat de această „comunicare” strecurată printre alte hârtii.
Da. Este o „Mustrare”, sancţiune căpătată, aşa cum se poate citi, în noiembrie 1975, pentru că am „părăsit” coloana de demonstranţi constituită „în ziua sosirii delegaţiei de partid şi guvernamentale Vietnameze” 🙂
Ce s-a întâmplat, de fapt. Proaspăt stagiar, conform cutumelor de atunci, după ce am fost „rotit” prin diverse ateliere şi secţii ale întreprinderii, am ajuns şi la atelierul de proiectare.
Nu trecuse mai mult de o lună, nu apucasem să-mi cunosc prea bine colegii, când a venit „mobilizarea” pentru acţiunea de mai sus.
Ce însemna asta, concret? Explic, concis, pentru cei mai tineri: un număr de „oameni ai muncii, cetăţeni ai Capitalei” trebuiau să fie prezenţi de-a lungul traseului pe care care-l parcurgea convoiul oficial fie la sosire, fie la plecare.
Bun. Fiind vorba de o acţiune în timpul orelor de program, se scoteau, de regulă, „neproductivii” fabricii, adică cei de la proiectări, laboratoare, serviciile economic, financiar, administrativ etc.
Aşa că noul meu colectiv era „în păr” la locul faptei, undeva în rondul de la Piaţa Aviatorilor (actualmente Charles de Gaulle).
Bineînţeles că „organizatorii” (adică cei de la partid) făceau mobilizarea cu mare rezervă de timp asta însemnând, de cele mai multe ori, ore în şir de stat în picioare în aşteptarea trecerii cortegiului oficial.
După vreo oră de aşteptare tembelă, „în dispozitiv”, unul din colegi a lansat provocarea: hai, fraţilor să mergem la „Bolta Rece” (era la doi paşi), bem o bere şi ne întoarcem în coloană.
Ce puteam să fac în această situaţie? Nou fiind în colectiv, nu mi s-a părut normal să mă pun contra curentului. Aşa că am ales… Bolta Rece .
Bineînţeles că, vorba ceea „dă-i cu bere, dă-i cu vin”, nu ne-am mai întors în coloană. Am fost daţi absenţi şi ne-am luat „mustrările” de rigoare.
Dar pentru mine a fost alegerea corectă: a fost, dacă vreţi, botezul celor mai frumoşi 7 ani din cariera mea profesională, şi nu numai. Am căpătat „patalamaua“ de intrare într-un colectiv de oameni deschişi, generoşi, veseli, gata oricând să te ajute, fără fasoane. Oameni de la care am învăţat multe (nu numai profesional), oameni cu care am împărtăşit de toate: bune şi mai puţin bune. Oameni de care nu-mi pare rău că au intrat, într-un fel sau altul, în viaţa mea. Ne-am despărţit, prin 1981, eu plecând la altă întreprindere. Dar punţile nu s-au rupt total. Cu unii mă văd şi acum cu mare bucurie, alţii au plecat, din păcate, la odihna veşnică…
De aia, petecul ăsta de hârtie pomenit mai sus, reprezintă pentru mine mai mult decât o simplă… mustrare.
