Nu există, în lumea asta, parc mai frumos decît Cișmigiul. Nu există, în lumea asta, bucureștean care să n-aibă măcar vreo amintire frumoasă legată de minunatul parc din buricul capitalei.
N-are cum, domnule! Cișmigiul – oricît s-ar da peste cap lumea – rămîne o bijuterie…
Firește, fiecare-și are Cișmigiul lui; dar – mie – cel mai drag mi-i de Cișmigul pe care-l am numai și numai pentru mine, la primele ceasuri ale dimineții…
Mai ales cînd Toamna-i în toată puterea ei stăpînă peste București, Cișmigiul dimineții e minunat. Soarele – cînd apucă să iasă! – bate cîș și violent în ochi și-i frig; roua stă să-nghețe pe frunze; și-i ierți, părculețului, toate urîțeniile pe care omul i le-a făcut. Ce oază-i, aici.
Pozele, le-am făcut în urmă c-o săptămînă; cu atît mai mult acum, cînd vremea e pocită şi-ngrozitoare, mă uit peste ele şi m-apucă o tristeţe – vorba poetului – iremediabilă…
