Ei – uite că mie nu mi-e ruşine să-i zic, dragului meu oraş, „La mulţi ani!”
Nu – nicidecum. Doar în el, cu el, de pe urma lui trăiesc; aş fi măgar dacă nu i-aş dori tot binele din lume!
Dar, de! Nu se face să lauzi şi să te asociezi cu serbările făcute pentru prostime, că… dă urît! Ajunge lumea să creadă că eşti de-a’ lu’ Oprescu!
Nu se face să recunoşti că anul ăsta chiar sărbătoarea oraşului nostru a ieşit frumos şi-i pe placul oricui, cu nasul oricît de sus!
Ei, uite că mie-mi place ce-a ieşit. Îmi place, mai ales, aerul de sărbătoare ce pluteşte prin Bucureşti, felul în care oamenii au ieşit frumos din case, felul în care şi-au ales distracţiile la care să se ducă!
Îmi place cum arată Hanul Gabroveni, cu toate că – cică – nu este „adevăratul han Gabroveni”. Ei, uite că mă doare în cur dacă este sau un adevăratul han; ceea ce văd acolo, făcut, refăcut şi bine-făcut este, dacă nu v-aţi prins… adevărat:
… şi… frumos!
Îmi place să văd că tot mai mult din centrul nostru se reface. Da, chiar dacă nu mă credeţi, aşa e. Clădiri vechi se repară, se curăţă – şi, laolaltă cu ele, se curăţă întreg oraşul.
Se repară – cu mai mult sîrg şi mai multă grijă decît se repară lucrurile cu-adevărat vechi şi preţioase – şi lucrurile lăsate moştenire de nemernicul Ceauşescu. Fîntînile de la Unirii, cu jocuri noi de ape, atrag curioşii şi amatorii de selfie-uri. De-ar şti Ceauşescu ce-a ajuns Centrul lui civic, mă-ntreb dacă nu cumva s-ar rîde.
La Sfîntu-Gheorghe, lîngă biserica de curînd pictată, şedea cuminte un tramvai vechi, pe care-l scoatem la plimbare doar la zile mari…
Din toate părţile se auzea ceva, din toate părţile venea lumină, avea un aşa aer de dinaintea Crăciunului, Bucureştiul nostru în ziua lui de sărbătoare!
Şi era frumos nu pentru că Primăria-l făcuse frumos; era frumos pentru că era plin de oameni.
Şi dac-aţi lăsa o clipă mofturile acasă, i-aţi ura şi voi – capitalei voastre – „La mulţi ani!”
Şi – cum am mai zis eu şi-altcîndva – v-aţi purta ca şi cum vă pasă.
