Ce poate fi mai frumos decît să-ți petreci ziua-ntreagă cu cei pe care-i iubești?
Și, cum o iubesc pe fii-mea, dar iubesc și orașul ăsta, îmi iau, din cînd în cănd, cîte-o zi liberă, lăsînd în urmă și mesaje, și mailuri, și probleme de serviciu; și petrecem, împreună, ziua asta prin oraș.
Ce frumos e Bucureștiul într-o zi de lucru, acum la-nceputul toamnei, cînd e cald, cînd e frumos, cînd miroase deja a struguri, cînd zacusca fierbe pe aragazuri! Ce frumos e să-l străbați la ceas de zi, cînd lumea umblă cu treabă (… oare? oare eram singurul chiulangiu?) de colo-colo!
Și ce frumos e să te dai cu barca-n Cișmigiu, numai tu… c-o fată frumoasă… chiar dac-are doar șase ani!!!
Nu pot să vă mint: nimic nu-i mai frumos și nimic nu-ți dă dependență mai mare decît senzația de centrul Bucureștiului. E, încă, plin; e și azi locul unde se-nvîrt lucrurile; e locul unde vezi și omul grăbit, dar și pe gură-cască ce tîndălește profesionist; e locul unde turistul privește cu încîntare numai el știe ce!
Cît de prielnic ne e orașul pentru tras chiulul, oare ne dăm noi seama de asta? Oare ne dăm seama că și pentru chiulul ăsta ne trebuie și ceva metodă, ceva artă, ceva stil? Oare ne dăm seama că și-n pauza aceea de masă legiuită trebuie să ne rupem de-ale noastre și să devenim boieri, boierindu-ne cu știința că merităm asta?
Drag mi-e să văd – în calea mea – oameni care mai știu să-și trăiască clipa…
Frumoas-a fost ziua asta. Ne-am plimbat prin parc, ne-am tîrît picioarele pe străzi umbrite, căutînd chestii drăguțe, ne-am bucurat de liniștea neobișnuită a noii Căi a Victoriei, acum îngustată mașinilor și lăsată-n stăpînirea celor care nu se grăbesc; ne-am dus să ne odihnim și să luăm masa la restaurantul nostru preferat, trăgînd cu urechea la conversațiile turiștilor străini (apropo de ei, ați văzut cîți sînt în zona Filaretului, pozînd strada Xenofon? – uimitor!)
