Teatrul Național ”I.L. Caragiale” este situat la kilometrul zero al Capitalei, în Piața Universității. Cu o istorie de peste 160 de ani, Teatrul cel Mare fiind fondat încă decembrie 1852, Teatrul Național ”I.L. Caragiale” reprezintă un adevărat brand cultural național, un edificiu marcant pentru orașul București și unul dintre principalii generatori de imagine pentru România.
Teatrul Național București, în timpul lucrărilor de reconstrucție — martie 2014
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA
După ce la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, vechea clădire a Teatrului Național, de pe Calea Victoriei, a fost bombardată, din 1973, instituția funcționează în clădirea binecunoscută ce domină Piața Universității.
Clădirea Teatrului Național (Teatrul cel Mare), după bombardamentul din primăvara anului (1944)
Foto: (c) RADOR/ AGERPRES ARHIVA
Proiectarea ansamblului Teatrului Național București (TNB), realizată de „Institutul Proiect București”, între anii 1963 și 1969, prevedea următoarele construcții: clădirea Sălii Mari a Teatrului; clădirea turnului scenei Sălii Mari; clădirea zonei Anexe (birouri, ateliere etc.); clădirea Sălii Studio a Teatrului (care a fost utilizată până de curând de Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”); clădirea din subteran a spațiilor tehnice, în partea de est a turnului scenei.
La 20 decembrie 1973, a fost inaugurată actuala clădire, cu o suprafață de 10.000 mp și trei săli de spectacol ce însumau peste 1.600 de locuri. Conform istoricului prezentat pe pagina TNB, proiectul inițial (1964-1973) a fost semnat de arhitecții Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu, iar structura de rezistență de inginerul Alexandru Cișmigiu. Arhitectura clădirii se înscria în modernismul anilor ’60.
”Un eveniment de cea mai mare importanță în istoria culturii noastre: într-un cadru solemn își începe activitatea noul Teatru Național din București”, relata România Liberă pe prima pagină, la 20 decembrie 1973. ”Diferența dintre fosta clădire a Teatrului Național și cea care va fi inaugurată astă seară este profund grăitoare cu privire la diferențe dintre etape de cultură, epoci istorice și orânduiri sociale. Cu grandoarea sa monumentală, cu perfecțiunea dotației sale tehnice, cu cele trei scene și săli ale sale, care vor putea primi zilnic, și chiar de mai multe ori pe zi, câteva mii de spectatori, Teatrul Național este imaginea unei epoci de cultură superioară, de artă majoră…”, continua articolul dedicat acestui eveniment. Și ziarul Scânteia titra pe prima pagină: ”Încununat de o strălucită și glorioasă tradiție, Teatrul Național pășește pe cea mai modernă scenă a țării”. Posturile de radio și televiziune au transmis în direct festivitatea inaugurării noului edificiu al Teatrului Național ”Ion Luca Caragiale” și spectacolul organizat cu acest prilej. Reprezentația inaugurală din Sala Mare ”a fost un hibrid: prima parte dintr-o evocare a luptei ilegaliștilor, ‘Simfonia patetică’, semnată de Aurel Baranga și ultimele două acte din drama istorică ‘Apus de soare’, de Barbu Ștefănescu Delavrancea”, aflăm din istoricul TNB. La inaugurare a participat familia Ceaușescu, fiind pentru prima și ultima dată când au fost prezenți la un spectacol al Teatrului Național, amintește aceeași sursă. 
Mare a Teatrului Național ‘I. L. Caragiale’ București (1973)
Foto: (c) MIHAI ALEXE/ AGERPRES ARHIVA
Sala Mică a fost inaugurată cu două piese puse în scenă de Ion Cojar în două formule de sală diferite: în spațiul ”arenă” s-a reprezentat ”Năpasta”, de I.L. Caragiale, cu Florin Piersic, Silvia Popovici, Costel Constantin și în spațiul ”italian”, ”Conu Leonida față cu reacțiunea”, de I.L. Caragiale, cu Raluca Zamfirescu și Dem. Rădulescu. Sala Atelier s-a deschis, în 1975, cu drama ”Capul”, de Mihnea Gheorghiu.
Paginile de istoria mai dezvăluie că, în momentul inaugurării, fațada clădirii nu era finalizată la exterior. Forma de ”pălărie” care i-a devenit simbol pare să fi trezit nemulțumiri în rândul conducerii de atunci. Un incendiu, în luna august 1978, a distrus Sala Mare a Teatrului, determinând suspendarea spectacolelor pe o perioadă de câțiva ani. Acest moment reprezintă și punctul de cotitură spre o nouă înfățișare pentru clădire: Nicolae Ceaușescu a cerut remodelarea ei, atât la exterior, cât și la interior. În urma modificărilor, clădirea Teatrului Național avea să capete înfățișarea de până acum câțiva ani și să mai includă o nouă sală, Sala Amfiteatru.
Imagine din interiorul Teatrului Național (1988)
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/ AGERPRES ARHIVA
Proiectul pentru refacerea Sălii Mari, realizat între 1983 și 1986, de către „Institutul de Proiectări Carpați”, a adus schimbări importante ansamblului: modificarea arhitecturală și structurală a Sălii Mari și schimbarea fațadei corpului principal prin amplasarea unui ecran de arce în fața copertinei de la intrarea principală. Sala Mare a Teatrului Național a fost redată în funcțiune în anul 1986, în forma cunoscută până în 2011.
Clădirea Teatrului Național din București (1989)
Foto: (c) TRAIAN PROSAN/ AGERPRES ARHIVA
După ani, s-a constatat că modificările executate, inclusiv amplasarea pe terasa corpului principal a unei serii de construcții cu diferite funcțiuni, au condus la modificări importante în structura de rezistență a clădirii (corp A — Sala Mare) și în modul de descărcare gravitațională a sarcinilor, inacceptabile din punct de vedere al prevederilor de proiectare.
Clădirea TNB (2004)
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU/ AGERPRES ARHIVA
Astfel, expertizarea structurilor pe baza noilor normative de calcul seismic a impus necesitatea abordării consolidării, reabilitării și modernizării întregului edificiu. Lucrările demarate în 2011, după un proiect coordonat de arhitectul Romeo Belea, presupun înlăturarea fațadei adăugate foaierului Sălii Mari și revenirea la rezolvarea structurală inițială. Din prezentarea proiectului, publicată de TNB, reiese că lucrările de consolidare a corpului Sălii Mari reconfigurează și parametrii optimi de vizibilitate, audibilitate și ambianță în sala de spectacol.
Clădirea TNB (2005)
Foto: (c) ALEX TUDOR/ AGERPRES ARHIVA
În urma lucrărilor, ce se apropie de finalizare, Teatrul Național devine, din stagiunea 2014-2015, un edificiu deschis publicului larg 10-12 ore zilnic, cu mai multe funcțiuni corespunzătoare criteriilor de funcționare ale marilor edificii teatrale din lume: spectacole în mai multe săli (peste 3.000 de locuri față de 1.700 existente anterior) și relații spectacol-spectator diverse (galerii de artă, expoziții, anticariat, librărie, baruri, cafenea, restaurant etc).
Teatrul Național București (2014)
Foto: (c)CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA
Noul proiect prevede revenirea la un format optim de 909 locuri în Sala Mare propriu-zisă și dispariția Sălii Amfiteatru. Apar, în schimb, două noi săli multifuncționale, servind atât ca săli de spectacole, cât și ca spații de repetiție: Sala ”Scena”, cu aproximativ 250 locuri, și sala ”Pictură”, construită pe actualul amplasament al atelierului de pictură. Sala „Studio” devine transformabilă în tip italian, elisabetan sau arenă, prin refuncționalizarea celor trei pachete mobile cu scaune și a pereților mobili. Spațiile neconvenționale cu tradiție — ”Lăptăria lui Enache”și terasa ”La Motoare” — vor avea, la rândul lor, corespondent în noua configurație. Teatrul pentru spectacole în aer liber cuprinde o arenă pentru maximum 300 persoane. Amenajarea include și reconfigurarea teraselor clădirii: pe terasa de deasupra copertinei corpului A1, de unde se poate admira panorama unică asupra centrului orașului, va exista un spațiu închis cu sticlă pentru o cafenea-expoziție, având o terasă circulabilă, cu mese și zone verzi, potrivită pentru promenadă.
Clădirea TNB găzduiește și Muzeul Teatrului Național, ce reprezintă o istorie în imagini și documente a teatrului, cuprinzând o colecție impresionantă de cărți, manuscrise, tablouri, busturi ale actorilor și personalităților și alte obiecte. Primul sediu al Muzeul Teatrului Național a fost deschis în septembrie 1942, sub directoratul lui Liviu Rebreanu, în corpul de clădiri de lângă vechiul Național de pe Calea Victoriei.
Piesa de teatru ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”, de Dale Wasserman, în regia lui Horea Popescu (1988)
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/ AGERPRES ARHIVA
Inițiat și condus mulți ani de Gheorghe Franga, muzeul își mută sediul de mai multe ori și ajunge să fie găzduit de actuala clădire a TNB, din 2001. Un tur al obiectivului dezvăluie publicului și câteva lucruri mai puțin știute despre teatru, ca de exemplu, lista cuprinzătoare a directorilor de la conducerea TNB, al căror număr a ajuns la 45 până în prezent. Muzeul TNB se redeschide publicului larg la începutul stagiunii 2015 — 2016.
sursa-http://www.agerpres.ro/
