Mânăstirea Antim este o ctitorie a Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul, construcția ei fiind plasată la sfârșitul domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu și începutul domniilor fanariote în Țara Românească.
(Foto: AGERPRES ARHIVA / CRISTIAN NISTOR)
Mitropolitul Țării Românești, Antim Ivireanul, a început construcția mânăstirii pe un teren dăruit de vistierul Drăgușin Merișanu, care a dorit în acest fel să fie considerat printre ctitorii noului lăcaș. Terenul se afla în mahalaua popii Ivașco, unde se găsea o veche biserică de lemn a paharnicului Staicu Merișanu, care murise înainte de 1704. Mitropolitul Antim a început construcția bisericii în ultimele zile ale lui aprilie 1713.
Planurile de construcție ale mânăstirii cuprindeau un întreg complex monahal cu toate cele necesare (chilii, magazii, grajduri, șoproane, tipografie și bibliotecă) iar pentru toate acestea îi trebuia spațiu larg. Prin urmare, încă din primăvara anului 1713, mitropolitul Antim va extinde terenul mânăstirii în mahalaua popii Ivașco, obținând și alte documente în acest scop pentru locurile dăruite succesiv de Diicul Rudeanu(17 mai 1713), Constantin Logofătul și soția sa Smaranda (1 iulie 1713), Chircă Rudeanu, fost mare sluger (16 februarie 1715). Mitropolitul Antim a și cumpărat o casă cu terenul aferent în vecinătatea mânăstirii, pe 10 august 1713, de la Manea Ciaușul și fratele său Dumitru pârcălabul.
(Foto: AGERPRES ARHIVA /CRISTIAN NISTOR)
Pisania bisericii arată că în numai doi ani, biserica mare a mânăstirii a fost terminată și sfințită pe 20 iulie 1715. Până la moartea mitropolitului Antim, în toamna anului 1716, chiliile împrejmuitoare și clopotnița au fost și ele în mare parte finalizate. În acest an, tiparnița era instalată în chiliile mânăstirii, mărturie fiind cartea ieșită din teascurile acesteia, în anul 1716, cu titlul ‘Istoria Sfântă’.
Efortul mitropolitului Antim pentru înzestrarea mânăstirii este impresionant. Lista cu datorii a mitropolitului, actele de donație și hrisoavele domnești din anii 1713-1716, confirmă faptul că la moartea mitropolitului Antim, ctitoria sa era în mare parte finalizată, resursele materiale și financiare ale așezământului fiind în conformitate cu ceea ce își propusese sfântul său ctitor. Sfântul Antim Ivireanul a înzestrat mânăstirea atât cu proprietăți, dar și cu o bibliotecă și două tipografii, una grecească și una românească, după cum stabilea încă de la începerea lucrărilor de zidire.
Chiar dacă cele două tipografii au fost transferate din mânăstire după anul 1720, viețuitorii de aici continuă activitățile culturale prin copierea de manuscrise. Pe lângă școală de copiști care a funcționat la Antim în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, a existat și o școală de pregătire a preoților.
În 1797, școală de pregătire a preoților de la Antim este transformată în seminar teologic, primul din Țara Românească. Tot din acest an, începe o nouă etapă în viața mânăstirii ca metoc și reședință a episcopilor de Argeș.
(Foto: AGERPRES ARHIVA /CRISTIAN NISTOR)
Prin strădania episcopilor de Argeș, situația mânăstirii se îmbunătățește treptat, episcopul Iosif refăcând turlele bisericii precum și acoperișurile clădirilor (1812).
Între anii 1817-1820, Sfântul Grigorie Dascălul, pe atunci ierodiacon, își desfășura activitatea cărturărească la Antim.
În timpul revoluției de la 1821, episcopul Ilarion al Argeșului, care a locuit la Antim, între anii 1820-1821, respectiv 1828-1845, este alături de Tudor Vladimirescu, fiind considerat sfetnicul de taină al acestuia. După anumiți istorici, Mânăstirea Antim ar fi locul unde vlădica Ilarion și domnul Tudor au pregătit proclamațiile revoluționare spre ‘câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre’. Sub îndrumarea celor doi, monahul David pictează la Antim un steag cu stema țării, fiind socotit un veritabil document programatic și simbol al ideii de unitate politică a întregului popor român prin prezența celor trei culori naționale.
În aceste vremuri ale începutului de secol XIX are loc o nouă restaurare a mânăstirii, lucrările fiind conduse de către episcopul Ilarion.
Între anii 1840-1860, la Antim sunt găzduite Arhivele Statului.
În anul 1850, au început lucrările de restaurare generală a bisericii, dar și a paraclisului, sub supravegherea episcopului Clement al Argeșului (1850-1862). În urma finalizării lucrărilor de restaurare care au costat peste 200 000 galbeni, în 1863, biserica a fost resfințită, în prezența domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cu acest prilej sunt achiziționate noi icoane și candele, odăjdii, precum și alte obiecte de cult și cărți.
Foto: AGERPRES ARHIVA /CRISTIAN NISTOR)
După secularizarea averilor mânăstirești în 1863, urmează o perioadă grea pentru mânăstirea Antim. Biserica Antim ajunge să fie doar o filială a parohiei Albe Postăvari situată în apropiere.
Importanța mânăstirii crește treptat în secolul al XX-lea, mai ales prin construirea în incinta ei a Palatului sinodal.
La 10 iunie 1910, a fost pusă piatra de temelie a acestei clădiri noi. După numai 2 ani, la 10 octombrie 1912, Palatul era sfințit și inaugurat de mitropolit primat Konon Arămescu-Donici. Aici se vor desfășura, pentru o perioadă întrunirile episcopilor ortodocși români, iar, ulterior, clădirea va adăposti biblioteca Sfântului Sinod (aprox. 40 000 de cărți) precum și Arhivele Bisericii Ortodoxe Române, Cancelaria Sfântului Sinod și atelierele bisericești.
La 2 aprilie 1937, prin hotărârea Sfântului Sinod era aprobată reînființarea Mânăstirii Antim de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea patriarhul Miron Cristea.
* * *
Mânăstirea Antim a favorizat apariția mișcării spirituale și duhovnicești „Rugul Aprins” și a reprezentat principalul cadru de manifestare al acesteia. La Antim, începând din anul 1945, a activat mișcarea isihastă numită ‘Rugul Aprins’, al cărei inițiator și animator a fost gazetarul și scriitorul Alexandru Teodorescu, cu numele literar Sandu Tudor. Sandu Tudor a fost concentrat în 1939 și, după absolvirea școlii de ofițeri de rezervă, a fost trimis pe front, cu gradul de locotenent, în septembrie 1944 a fost demobilizat și a primit găzduire la mânăstire.
Aici a inițiat mișcarea spirituală Rugul Aprins, pornind de la scrierea din Vechiul Testament despre rugul care ardea și nu se mistuia, pe care l-a văzut Moise pe Muntele Horeb (Ieșirea, 3, 1-3). Vedenia preînchipuia, după interpretarea dată de Sfinții Părinți, pe Maica Domnului, căci, așa cum acest rug nu se mistuia de arderea focului, tot așa Fecioara Maria, făptură fiind, n-a fost mistuită atunci când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea, odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu.
(Foto: AGERPRES ARHIVA /CRISTIAN NISTOR)
Cei care au constituit nucleul acestui grup: părinții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Petroniu Tanase, Arsenie Papacioc, Adrian Fagețeanu, Felix Dubneac, împreună cu intelectualii mireni Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Constantin Joja, Barbu Slătineanu și Gheorghe Dabija, au început a se întâlni la Antim din 1945. Sub oblăduirea starețului Vasile Vasilache, ei se reuneau în fiecare joi seara, în chilia stăreției, în jurul lui Sandu Tudor și arhimandritului Benedict Ghiuș, și discutau teme de literatură și spiritualitate.
(Foto: AGERPRES ARHIVA /CRISTIAN NISTOR)
La întâlnirile Rugului Aprins s-a alăturat, la invitația lui Sandu Tudor, și protoiereul Ioan Kulâghin, care se refugiase din Rusia, în decembrie 1943, împreună cu mitropolitul Nicolae (Amasuschi) al Caucazului de Nord și Azovului.
Între anii 1946-1948, la Antim, cu binecuvântarea patriarhului Nicodim și sub oblăduirea starețului Vasile Vasilache, duminica după-amiaza, în sala cea mare a trapezei mănăstirii, s-au desfășurat ‘la lumina zilei’ conferințe publice cu subiecte religioase și morale, precum: ‘Isihasmul’; ‘Iisus — Logosul Întrupat’; ‘Păcatul originar’; ‘Rugăciunea Inimii’; ‘Hristos în mijlocul nostru’, apoi medalioane asupra marilor mistici ai Filocaliei și altele.
La întâlnirile grupului participa un auditoriu numeros și divers ca pregătire: preoți, profesori secundari, medici, arhitecți, ingineri, artiști plastici, studenți și credincioși din București. Între aceștia se aflau preotul Mihail Avramescu, de la biserica Schitul Maicilor, profesorul Virgil Stancovici, asistentul lui Anton Dumitriu la Universitate, și pictorița Olga Greceanu. La unele întâlniri a asistat și Tit Simedrea, fostul mitropolit al Bucovinei, precum și episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. Dintre studenți, o prezență constantă au avut: Paulin Lecca, Roman Braga, Nicolae Bordașiu și Andrei Scrima — de la Teologie, Șerban Mironescu, Nae Nicolau, Mihai Rădulescu, Dan Pistol, Vladimir Streinu și Paul Caravia — de la alte facultăți bucureștene.
În anul 1948, în urma schimbărilor politice intervenite în țară, care au adus cu ele, între altele, interzicerea asociațiilor religioase, grupul și-a văzut mult limitat cadrul de activitate.
Sandu Tudor a părăsit grupul, căci, după ce, la 25 iunie 1948, intrase frate în obștea mănăstirii Antim, iar la 2 septembrie 1948, la cererea sa, fusese tuns în monahism, cu numele Agaton, la 23 februarie 1950, cu aprobarea patriarhului Justinian, s-a transferat la schitul Crasna-Gorj, din Arhiepiscopia Craiovei, unde este hirotonit preot (ieromonah) de către mitropolitul Firmilian al Olteniei.
După plecarea părintelui Agaton, grupul s-a destrămat, în 1950 activitatea Rugului Aprins încetând definitiv la mânăstirea Antim.
Sandu Tudor, după ce a devenit ieromonahul Agaton, s-a așezat la Sihăstria Neamțului, unde a îmbrăcat schima cea mare și a devenit ieroschimonah, schimbându-și din nou numele în Daniil.
(Foto: AGERPRES ARHIVA /CRISTIAN NISTOR)
Ridicat de către autorități, din casa profesorului Alexandru Mironescu, în noaptea de 13/14 iunie 1958, împreună cu acesta și cu fiul său, studentul Șerban, părintele Daniil Tudor a fost trimis în fața Tribunalului Militar București, într-un lot de 16 intelectuali (clerici și mireni) denumit Lotul Alexandru Teodorescu. Judecați în zilele de 8 și 9 noiembrie, același an, sub acuzația de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică-dușmănoasă, au primit toți pedepse cuprinse între 5 și 25 de ani închisoare.
Părintele Daniil Tudor și-a sfârșit zilele la 17 noiembrie 1962, în spitalul penitenciarului Aiud, în urma unei hemoragii celebrare, necunoscându-se nici până astăzi locul unde a fost îngropat.
sursa-www.agerpres.ro
