Am încercat, pe-onoarea mea c-am încercat. Am vrut; chiar am vrut.
Dar tot n-am reuşit.
E vorba, fireşte, de a desluşi rostul evenimentului anual numit „Street delivery”.
Am fost de două ori; şi sîmbătă, şi duminică. Am mers încet, am făcut tot ce mi-a stat în puterile mele omeneşti ca să privesc cu înţelegere, să nu dispreţuiesc nimic.
Şi tot n-am înţeles.
Doamne-Dumnezeule, plecînd de pe strada asta – Arthur Verona – care, care e plusul cu care rămîne cetăţeanul de bun simţ, de bun gust şi de bună credinţă?
Care e rostul, la ce bun să se adune atîţia oameni şi să nu-şi dea seama că nu avea nici un rost s-o facă? Sau să-şi dea seama, dar să continue s-o facă?
Aţi fost acolo? Nu era nimic: nimicul acela găunos şi solemn, îmbrăcat în hîrtie de ambalat. Era oameni – toţi unici, toţi frumoşi, toţi creativi, toţi social-angajaţi, toţi vrînd să facă ceva care să arate ceva. Erau atîţia oameni care credeau că reuşeau asta, încît locul era la fel de banal şi obişnuit ca un tramvai plin-ochi la 8 dimineaţa.
„Street delivery” e un ambalaj gol: la fel de gol ca orice altă şuşanea publică – concept fără finalizare, labă în cerc, fum şi ifose.
Să fie cu iertare – ştiu că mulţi aţi fost acolo; că poate chiar v-a plăcut. Dar explicaţi-mi: ce a fost „Street delivery”? Cu ce v-a făcut mai buni, cu ce v-a îmbogăţit, cu ce s-a ales Bucureştiul cîştigat de pe urma evenimentului şi de pe urma voastră?
Nu fac mişto, nu privesc de sus – chiar aş vrea să ştiu. Mie mi-s dragi oamenii – toţi dintre ei. Nu pot privi cu dispreţ pe cei pe care nu-l înţeleg.
Mă uit în oglindă şi văd că am îmbătrînit: că, odată cu asta, încep să fiu mai hater, să am opinii mai conservatoare; dar ştiu că nici dac-aş fi avut 16 ani şi nici 26 de ani nu mi-ar fi plăcut aici.
Cînd am plecat acasă, am văzut iar adevărata faţă a societăţii civile în care trebuie să credem. Unul dintre activiştii publici ai României, cineva ale cărui articole ne-au călăuzit în anii ‘90, cineva care ne-a făcut să salvăm, să luptăm, să fim vigilenţi, să fim mai deştepţi decît ai lor dădea să plece cu maşina acasă. Fusese la „Street Delivery” cu familia – ba chiar avusese şi un speech acolo. Omul – activistul, civilizatorul, luptătorul – parcase pe trecerea de pietoni: ca orice alt bucureştean, se căcase pe civilizaţie, pe societate, pe oraş.
