… are şi onor primarul dintr-al cincilea sector al Capitalei părţile lui bune. Uneori, faptul că nu face duce la păstrarea unor lucruri. Faptul că nu-i lasă nici pe alţii să facă – greutatea unui cetăţean obişnuit să obţie vreo autorizaţie de-a construi ceva e legendară – duce, azi, la păstrarea în acest sector a multor zone unde nu s-a intervenit. Nu uit nici aproape-imposibilitatea de a te extinde pe domeniul public, şi vedeţi că aici, în 5, terasele lăţite, buticurile întinse, blocurile-plombă sînt incomparabil mai puţine decît oriunde în Bucureşti…
N-am întîlnit pe nimeni care să nu recunoască faptul că-i place Cotroceniul, cu tot aerul său actual de uşoară degradare. Eu m-am îndrăgostit de locul ăsta în două etape; prima a fost cînd am călcat întîiaşi dată pe strada Alexandru Vitzu, aşezată pe cornişa dealului; a doua oară a fost cînd am călcat în cealaltă parte a Academiei – în partea aceea cu Palatul Cotroceni.
Aici, străzile ce urcă dealul – Ana Davila, Doctor Demosthene – sunt spectaculoase, unice în Bucureşti; diferă mult de cele ce împodobesc, de pildă, colinele Filaretului. Aici, e o zonă mică, îngustă, o insuliţă; cu multă frumuseţe concentrată-n ea. Zău că, dacă aş fi vreun revoluţionar-ceva, aici mi-aş pune tabăra şi-aş proclama dealul ăsta independent.
Tot aici, între Doctor Demosthene şi Dumitru Bagdasar se află o limbă verde, care mărgineşte bulevardul pe care maşinile gonesc, în susul dealului, pe cele trei benzi:
… limba asta verde, aşa cum e ea, lăsată neîngrijită, are farmecul ei. Mai cu gunoaie, mai cu cîini, mai cu taximetrişti care trag la marginea drumului ca să se uşureze prin boscheţi, rămîne ceva ce n-aş vrea nici să se schimbe, nici să se modernizeze, nici să se piardă. Să rămînă aşa, apărînd ca o graniţă bucata aceea de Cotroceni de miile de maşini…
Cînd aveţi vreo douăzeci de minute în care n-aveţi ce face, băgaţi-vă pe aici; nu doar ca să ocoliţi, în cine ştie ce zi aglomerată, traficul spre Panduri; ci ca să vedeţi cum – în inima Bucureştiului – eşti atît de puţin în Bucureşti…
