Eu, cînd vreau să văd un film românesc, mă duc la film…
Ş-aşa nu-s prea multe filme de văzut – şi româneşti, cu atît mai puţin. În afară de ce-a turnat Nae Caranfil pînă azi, nu prea mă-nghesui să văd alte chestii româneşti; nici măcar „Trei fraţi de belea” n-am văzut – asta ca să ştiţi cum stau cu cultura…
Oricu, orice film de-a’ lu’ Nae se lasă îndelung aşteptat; dar nu de-asta-i o sărbătoare.
Nae – ştiţi – e băiatul lui Tudor Caranfil; criticul de film, de pe vremea cînd un critic avea ce critica la un film, desigur. Bucureşteanul îl ştie pe Tudor Caranfil ca pe-un simbol al oraşului: ani de zile l-a văzut călărind „Pegasul” lui mititel, cu părul coliliu fluturîndu-i în vînt, prin tot centrul – şi mai ales pe la Televiziune. Drept e că trebuie să fi îmbătrînit mult; e ceva vreme de cînd nu l-am mai întîlnit prin tîrg…
Nae – ţineţi minte – a fost şi actor, la început; a jucat în mega-şuşaneaua „În fiecare zi mi-e dor de tine” de prin ‘88. Cred c-am văzut filmul ăla de vreo şapte ori; odată cu ăi de la bloc, odată cu chiulangii din clasă, altădată cu chiulangii de la celelalte clase – şi tot aşa; ultimele dăţi ne-am dus de plictiseală şi ca să perfecţionăm glumele făcute la precedentele vizionări – aşa era pe-atunci. În filmul ăla, Nae avea un rol clasic, de ajutor-al-băiatului-bun; nu-mi aduc aminte să fi jucat prost – sau mai prost decît alţii…
… mai apoi, i-am primit cu nerăbdare filmele. Şi cu multă nerăbdare am aşteptat şi „Closer to the moon” – ultimul său film.
Nu-i făcut să spargă piaţa, şi nimeni nu cred că aşteaptă asta – e făcut să te duci la el şi să te laşi prins de poveste. Nu-i o reconstituire – nici a poveştii adevărate, nici a vremurilor, nici a oraşului; e făcut de cineva care n-a uitat că la film te duci să caşti gura o oră-jumate pe-ntuneric…
Am văzut „Closer to the moon” nu la Mall, ci la „Scala”, cinematograful luxos şi opulent al copilăriei mele. Dacă v-aţi obişnuit cu multiplexul, cu digitalul, cu 3D-ul, nu mergeţi la vechile cinemauri. Săracele, nu-ţi pot oferi nimic; decît acces la toaletă. Şi totuşi, e bine că mai există astfel de vechi lăcaşuri cinematografice; nu ştiu de ce, dar e bine că există.
„Closer to the moon” – chiar şi văzut la „Scala” – te prinde, te aşează bine în scaun; uiţi cît a trecut şi cît trebuie să mai fie: e un film frumos.
Mi-a plăcut; n-o să-l povestesc, deşi am copilărit cîndva cînd filmele se povesteau, luni dimineaţa. Să-l povestească alţii; eu doar vă zic să-l vedeţi şi să vă lasaţi cumva liberi, ca să vă placă şi vouă.
… vizionare plăcută.
