scris de Ando
Autobuzul în care mă aflam nu era aglomerat. Se urcă şi o bunicuţă cu nepoţelul – cam la 5, maxim 6 anişori. Un scaun gol. „Hai, mamaie, aşează-te”. Prichindelul, vioi tare, se conformează imediat. Mamaia, în picioare, încă gâfâind după efortul de a prinde autobuzul, se ţinea cu o mână de mânerul scaunului. În cealaltă avea o sacoşă.
Nu era prima oara când vedeam o scenă asemănătoare. Şi, cu certitudine, voi mai vedea.
Sigur, fiecare îşi educă cum crede copilul, nepotul. Dar eu nu sunt de acord cu genul ăsta de „sacrificiu”. De ce un copil sănătos, la o vârstă plină de energie, trebuie obişnuit, de exemplu, să aibă prioritate „la stat jos”? Hai, înţeleg dacă e aglomeraţie şi riscă să fie înghesuit sau călcat pe picioare de adulţi.
Dar când nu e cazul, lasă dom’le omul în vârstă să stea el pe scaun!
Să se deprindă şi copilul – uşor, uşor – cu ideea că nu toate sunt la „de-a gata”.
