hai, bădiţă, la fîntîniţă

De cînd mergem la şcoală, învăţăm fel de fel de lucruri frumoase despre ţară, despre sat. Idilă la clacă, ţucături la horă, carul cu boi, juna Rodică – ce poate fi mai frumos?

Dar uite cum între zidurile oraşului nostru viaţa secolului dooşunu se scurge ca pe vremea sacagiilor. Ştiu ei, primarii, de ce lasă fîntînile şi ţîşnitorile la liber:

… pentru că în Bucureştiul secolului dooşunu (cum ziceam) avem sute de case fără apă curentă, fără canalizare. Şi asta nu oriunde, ci în centru, în inima oraşului: că de-aia pute aşa în Bucureşti.

Poate-aţi văzut oameni pe stradă, împingînd, cale de sute de metri, cărucioare şutite de pe la supermarketuri pline cu bidoane. Se duc să le umple: care de pe la vreo instituţie fără apometru, care de pe la vreo ţîşnitoare lăsată să curgă-n neştire. De obicei se ocupă de adusul apei copilandrii mai răsăriţi şi moşnegii mai în putere – că de ei oricum nu se ia nimeni.

Sute şi mii de litri de apă pe zi la ţîşnitoare asta de la Rondul Coşbuc – şi nu de azi-ieri, ci de ani şi ani.

Tone de apă pe zi din oraşul nostru, oameni buni; tone.