sunt, uneori, în soarele dimineţii, nişte clipe cînd oraşul ăsta parcă stă pe loc – cuminte. Se aud maşini – dar altundeva, departe; oamenii parcă nici nu se duc la serviciu azi (or fi plecat cu toţii-n vacanţă?) şi te trezeşti – deodată – singur.
Soarele bate pieziş şi violent; încă dinainte de ora şapte trebuie să-ţi aperi ochii; însă la umbră răcoarea încă nu s-a pierdut.
Bubele oraşului se văd tot mai bine. Printre ruine, ruginituri şi praf mai apare cîte-un om al străzii neobosit, care-ncepe să caute deja vreo fierătanie pe care s-o vîndă pe-o sticlă de băutură.
… te uiţi în lungul şinelor şi pentru o clipă ţi-ai dori să vină nu tramvaiul 1, ci un tren care să te ducă la munte.
… miroase a străzi măturate şi a praf udat; miroase… de fapt, îţi dai seama că nu miroase; nu miroase a gaze, nu miroase a fum, nu miroase a cauciuc…
… cîinii s-au culcat şi mîţele nu s-au trezit încă.
Rar ţi se-ntîmplă să petreci cîteva clipe aşa, singur cu Bucureştiul. Frumoase-s dimineţile de vară.
