weekendul trecut Bucureştiul a fost plin – dar nu m-a spart, cum se zice. Vă zic şi de ce.
Tot citesc despre felul în care Ciclopul este “reabilitat urban”. Sintagma e o prostie. Graffitti-urile pe pereţi (căci despre asta e vorba) nu înseamnă nici reabilitare, nici urbană, nici nimic din ceea ce vrem să numim civilizaţie. Înseamnă doar ceva despre care să avem să vorbim; ceva la care să facem poze – aaaatît.
Mai apoi, sa fost acel eveniment din ce în ce mai trist, care se cheamă Street Delivery. De ce-i zic trist? Pentru că e. E trist să vezi că doar atît înseamnă creativitatea şi interesul spre un oraş mai bun. Aceleaşi feţe, aceleaşi mîzgăleli, aceleaşi chestii care trebuie înţelese, aceleaşi şmecherii de-ale arhitecţilor care vor să-şi vîndă berea pe-acolo. Mă gîndesc că oraşul ăsta merită mai mult; ne pierdem vremea înjurînd mărginirea şi lenea Primăriei – de ce nu ne uităm să vedem că nici noi nu sîntem mai breji?
S-a ţinut şi Bloomsday. Dintr-un eveniment drăguţ, ambasadorul irlandez l-a transformat într-o mică vangheliadă; după ce că a l-a mutat cu o zi înainte (este pe 16 ale lui Iunie, nu pe 15 – cum l-au ţinut ai noştri), l-a dus şi-n Centrul Vechi, într-o piaţă unde nici un eveniment n-a reuşit vreodată să aibă vreo identitate.
