Nimic nou sub soarele Bucurescilor

scris de C. D. Mocanu

Citeam deunăzi, într-o stare nedefinită, de plictiseală-oboseală cauzată de o tentativă nereuşită de a consulta la Biblioteca Naţională nişte publicaţii, citeam zic „Bucureştii la mijlocul secolului XIX. Impresiile germanului W. Derblich“. Lucrarea a fost scrisă de George Potra în 1941 şi este traducerea însemnărilor despre Bucureşti pe care scriitorul german W. Derblich le-a inclus în cartea sa „Land und Leute der Moldau und Walachei” (Ţara şi poporul Moldovei şi Valahiei) tipărită în 1859 la Praga.

Pentru Derblich, „Hilariopolis, oraşul bucuriilor – Bucureşti” a prezentat un interes special şi i-a dedicat in lucrarea sa trei capitole.

Cele citite nu-mi stârneau interesul. Erau, în general, lucruri ştiute. Şi am ajuns astfel la capitolul „Bucureşti oraşul-sat, Dâmboviţa, clima, starea sanitară, mlaştinile, grădina Cişmigiu” Am avut brusc sentimentul că cele prezentate de autor îmi sunt foarte familiare.

Transcriu fragmentul care m-a înviorat, respectând ortografia originală şi vi-l ofer spre a fi citit.

Faceţi-o cu răbdare, chiar de două ori! Stilul uşor arhaic este încântător iar conţinutul este plin de… surprize.

„… în cele mai călduroase zile temperatura arareori se ridică peste 36 grade R. Şi coboară în Februarie abia sub 12 grade R. Numărul zilelor frumoase întrece pe cel al zilelor ploioase şi întunecoase. Totuşi nu ne putem plânge de lipsa zilelor cu ploaie. Astfel, şi în această privinţă, contrastele bucureştene se arată foarte brusce. Nu arareori plouă zile întregi, ba chiar şi luni dearândul, mai ales atunci când e mai puţină nevoie de ploaie. Atunci se formează, din lipsă de canale, şi dacă sunt, de starea mai puţin bună a acestora – mocirle cu totul pitoreşti pe străzile principale. Gârla incapabilă să cuprindă întreg puhoiul meteorologic, se scapă de o parte a conţinutului ei, care unită cu băltoaca orăşenească (lacul din grădina Cişmigiu) formează acele mistere de pavaj, istorice, moi şi întunecate, în care nu intră nici trăsurile cele mai îndrăsneţe, fără oarecare primejdie. Însă, adesea, acest tablou dispare tot atât de iute, pe cât de grabnic s’a ivit. Apare soarele cu văpaia sa meridională sau crivăţul cu impetuozitatea sa boreală şi valurile se retrag şi volatilizează misterele şi acele pitoreşti, sau mai bine zis nenerocite, privelişti de băltoace de pe străzi. Pavajul se usucă şi totul revine în făgaşul gloduros sdruncinător, iar băltoaca, pe care mai înainte o călcam cu picioarele, acum o respirăm ca praf în plămâni. Praf! Cuvânt de o silabă! Tot aşa de uşor şi iute de pronunţat ca şi cuvântul glod! Cât de semnificative, de puternice şi de colosale sunteţi voi amândouă în Bucureşti!

Guvernarea voastră în oraşul de reşedinţă şi capitală umple de groază pe câte un suflet străin şi îl îmboldeşte la expresiuni dojenitoare. Dar, aşa e soarta oricărui lucru cu adevărat mare, să fie hulit; pentru acest motiv mângâeţi-vă. Aceşti străini critici manifestă prin blamul lor numai dovezile triste ale ignoranţei lor, privitoare la stările orăşeneşti şi rurale. Aceşti străini păstrează puţin din binele Munteniei. Aceşti nemulţumiţi pretind – horibile dictu – detronarea noroiului de pe străzi şi exilarea lui în canalele subterane, boltite. Ba, au cutezanţa să ordone un pavaj bun. Ei voesc un pavaj din pietre tari, compacte, cioplite regulat şi îmbinate precis şi în bună ordine. Ei voesc ca pietrile pavajului să nu fie aruncate pe stradă spre necazul pietonilor şi spre paguba vehiculelor, ci să fie aranjate pe o temelie durabilă şi uniformă, dispuse după regulele artei. Ei consideră ca potrivit cu timpul, să fie un sistem bun de canale de scurgere şi, sunt de părere, că Românii au avut încă de mult ocazia să pună în aplicare sistemul de canale şi de cloace clădite de înaintaşii lor, sub Tarquini, sub Agripa, etc. Da, dorinţele lor se încumetă chiar până la îndepărtarea cuvenită a întregului noroiu şi gunoiu de pe străzi. Însă aceşti instigatori uită că după o astfel de pavare bună n’ar mai avea loc, desele reparaţii şi în legătură cu acestea unele profituri frumoase. Aceşti critici blestemă şi vântul şi praful din Bucureşti şi scapă din vedere că, dacă vântul nu ar mătura gratuit murdăria de pe străzi, oraşul ar trebui să cheltuiască pentru curăţenia acestora, precisa sumă de 6000 ducaţi.

Un fapt incontestabil este însă, că pavajul bucureştean aparţine celor mai scumpe pavaje din Europa, că cele mai multe metode şi sisteme de pavaj se încearcă, se încep, dar nu se execută aci, că acestea înghit cea mai mare parte a veniturilor orăşeneşti şi cu toate acestea nicăieri nu există un un pavaj atât de mizerabil ca în acest oraş al bucuriilor. Cu mulţi ani înainte de aceasta un inginer raţional a prezentat un plan de a înzestra oraşul cu pavajul cel mai trainic şi cu canale potrivite; – căruţele ţăranilor trebuiau să ajungă la locurile principale prin anumite străzi şi era în prospect să se organizeze un corp stabil de reparatori de străzi, etc.

Pentru a face faţă primelor cheltuieli considerabile, trebuia ca fiecare proprietar de pământ şi de case să plătească un anumit impozit. Boierii refuzară, cum se spune, să achite aceste impozite. Şi, fiindcă cei mai mulţi proprietari ai terenurilor din Bucureşti sunt boieri, nu s’a putut încasa impozitul necesar şi nu s’a putut înfăptui această lucrare folositoare. Boerul nu are nevoie de străzi bune, fiincă el nu merge niciodată pe jos şi cel ce se prezintă la dânsul fără trăsură este dispreţuit. Că trăsurile se ruinează mai iute decât ar trebui, de aceasta puţin îi pasă boierului, deoarece moda pretinde imperios schimbarea cât mai deasă a rădvanelor. La fiecare astfel de schimb se pierde foarte mult. Cât priveşte aserţiunea, că din cauza pavajului rău e împiedicată nu numai circulaţia pietonilor şi a vehiculelor, ci, – sunt turburate mult şi condiţiile higienice, astfel de chestii i se par boerului foarte curioase.”

Recunoaşteţi „tabloul” desenat în 1859 de scriitorul german W. Derblich?