… a fost, recent, Prima evadare – cursa aceea cicilistă de prin afara Bucureştiului, care de la an la an are tot mai mult succes: pentru că, de la an la an, bicla are tot mai mult succes; şi asta e bine.
E fain să evadezi.
Dar cel mai fain e să evadezi cu adevărat – nu împreună cu alţi două-trei mii de oameni lîngă tine. Ştiţi, a venit vara, soarele, căldura: momentul în care chiar ai chef să-ţi iei cîmpii – aşa sîntem noi făcuţi.
E fain să evadezi, deci. Dar s-o faci cu adevărat – singur, tu cu tine şi cu gîndurile tale.
Ne-am obişnuit să căutăm, oriunde-am fi, satelitul să ne spună unde sîntem; să ne arătăm traseele pe-o hartă, să ne poarte GPS-ul paşii mereu. Să căutăm mereu lucruri catre trebuie fotografiate şi date altora.
Dar asta nu-i evadare; e altceva. Evadare e să fii singur pe cîmp, evadare e să nu ştii unde eşti – dar să simţi unde te duci, evadare e să-ţi urmezi instictul şi pofta de-o clipă. Evadarea – mica evadare – e să te-opreşti să caşti gura la o floare-albastră, să ocoleşti o pădurice, să te-apropii cu curiozitate de-un mic sătuc necunoscut, fără să-ţi tremure nădragii c-o să-ţi dea cineva cu securea-n cap.
La zece minute de Bucureşti încă mai cîntă ciocîrlia în înaltul cerului, încă mai fîşîie şopîrle printre bălării, încă mai sare iepurele, speriat de apropierea ta. Şi chiar şi-n ziua cea mai toridă, în mijlocul cîmpului e mai răcoare decît în mijlocul intersecţiei…
O mică evadare… partea frumoasă-i că o mică evadare se poate petrece oriunde, chiar şi-ntr-o dup-amiază bucureşteană, pe-o stradă mică şi pustie pe la umbră. Evadare poate fi să te pomeneşti singur-singurel în remorca tramvaiului şi să baţi darabana în scaune, fără tîrşă că oricine s-ar putea uita urît.
… evadaţi, deci – n-o să ştie nimeni.
