A fost iar un concert Depeche la noi; cei care s-au dus au zis că n-a fost rău. Eheei, dacă s-ar fi ţinut concertul ăsta în 1992, ar fi fost evenimentul secolului.
Pentru că începutul lui ‘92 a fost o perioadă foarte interesantă şi nu strică să ne-o amintim.
Anii ‘90 au adus multă muzică, au adus posturi de radio – cu oameni care căutau cu înfrigurare casete, discuri, CD-uri. În doi ani Bucureştiul a încercat să recupereze douăzeci de ani de lipsă, de distracţie – şi a cam reuşit. Se auzea alandala rock, reggae, rap; se amestecau hiturile de acum şase luni cu cele de acum şase ani.
Da – a fost o perioadă interesantă, şi chiar frumoasă.
Oamenii erau flămînzi, ca să zic aşa. Erau liberi să fie ce vor, chiar dacă nu ştiau ce vor să fie. Rocker puteai fi şi doar ascultînd Bon Jovi şi Metallica; rapper erai dacă aveai o casetă-două cu Public Enemy ori 2 Live Crew; iar dacă-ţi plăceau The Cure şi U2 îţi ziceai fan New Wave.
Bine-nţeles, găseam încă broseri, pe care-i gineam după tunsoarea tipică, care nu avantaja însă multe capete. Găseam o droaie de faniElectropop, care se mulţumeau cu Pet Shop Boys ori Erasure. Fireşte, se încurcau şi genurile şi gusturile – era frumos.
Dragostea faţă de Depeche Mode a izbucnit violent pe la sfîrşitul lui ‘91. Albumul “Violator” era încă în vogă dar se căutau în disperare casetele cu albumele vechi – “Constrction time again” sau “Black celebration”.
A scris despre Depeche Arhi, zilele trecute; n-am ce adăuga – poate cîteva chestii de-atmosferă.
Nu era greu să fii fan Depeche. Îţi trebuia neapărat o helancă (şi dacă era albă, da – trebuia să te speli mai des), ciocate sau nişte ghete negre cu o plăcuţă metalică pe bombeu – chestii simple.
Lumea le zicea fanilor în diferite feluri. Depeşişti, depăşiţi – mai în dispreţ. Lor le plăcea să-şi zică depeşeri (pronunţat mai degrabă depeşări), sau în cel mai rău caz, depeşari.
Depeşarii n-aveau mulţi duşmani în natură. E drept, rockerii, cînd îi prindeau trecînd prin Romană – prin faţă pe la Grădiniţa – îi cam ameninţau cu şuturi în cur; şi trebuia să fii zevzec mare să te duci cu freză şi geacă de depeşar pe la vreun concert de genul “Rock ‘91″ – dar, atfel, nu-i asuprea nimeni; nu făceau rău nimănui.
Da – depeşarii se strîngeau în “Power” – discoteca de la Casa de cultură a maghiarilor de lîngă Cişmigiu. Era balamuc mare sîmbăta; intrau cei care-şi făcuseră abonamente; ăilalţi şedeau droaie la intrare, sperînd să se lipească de cineva, ca să fie lăsaţi să intre.
Înăuntru era simplu; se asculta doar Depeche toată noaptea. E drept – mai scăpa şi cîte-un Pet Shop Boys, cîte-un Erasure, vreun Yazoo, sau vreun New Order; şi pe la sfîrşitul gloriei discotecii ăsteia se auzea şi cîte-o piesă mai rock.
Fantastic era ce se întîmpla la radio – oamenii cereau în disperare piese cu Depeche. Pe-atunci nu se luau telefoane în direct, ci se primeau scrisori şi se făceau emisiuni de “by request” – oamenii cereau ce s-asculte şi dădeau dedicaţii.
La aceste emisiuni se difuzau şi cinci cîntece cu Depeche pe oră; iar dedicaţiile aduceau cu pomelnicele de la o biserică mai acătării, în preajma unui sfînt cu roşu – dedicaţiile nu se mai terminau.
… cam aşa a fost gloria Depeche Mode din ‘91-92 – glorie care a apus, apoi, încet-încet. Fanii s-au reorientat, unii spre U2 şi Guns N’ Roses, alţii spre megastar, care urma să vină să cînte la noi în toamna lui ‘92…
Nu ştiu ce să mai zic. Se terminau, la fel de încet, şi momentele romantice ale radioului; urma să vină vremea play-listului, a animatorilor inepţi şi inculţi, a telefoanelor date de oameni care n-aveau ce spune.
