Trec, dimineaţa, Pasajul Basarab şi de fiecare dată îmi place tot mai tare. Îmi place cît e de mare, de inutil de maiestuos, cum stăpîneşte partea asta de oraş.
Da, desigur; puteam face Basarabul mult mai modest. Dar n-ar fi avut nici un haz, pricepeţi.
E bine, uneori, să fii lacom, să te arunci la lucruri pe care nu le poţi duce. Ambiţia nu e ceva rău – din ambiţie ies lucruri admirabile, din ambiţie se naşte progres, din ambiţie de demonstrază că se poate, din ambiţie avem ce mînca.
De asta nu-mi rîd de ideile uşchite ale Bucureştiului; de asta n-am rîs de telegondole, de pasaje, de tuneluri.
Da – se poate adapta ce avem, se poate optimiza ce folosim deja – dar ce haz are?
Mie-mi place să dăm exemple, îmi place să fim cu un pas înainte; îmi place să punem la îndoială canoanele şi regulile de-afară, doar pentru că sînt de-afară.
Da, da; vreau, desigur un Bucureşti prietenos cu transportul public, cu biciclistul, cu pietonul: cum să nu vreau? Dar vreau şi să am la ce căsca gura, zicîndu-mi: frumos e, Doamne!
Să tragi cu vopsea nişte linii pe şosea, protejîndu-i pe cei care merg pe două roţi, e bine, e civilizat e cuminte. Dar să vezi chestii ambiţioase construindu-se e admirabil.
