… căldura a dat tare şi violent în noi şi nu mai ştim cum să fugim: din casă – oriunde; şi mai ales – oricum.
Ţi-e mai mare dragul, în răcoarea dimineţii, să-ţi iei bicicleta şi să te duci acolo unde ai treabă. Şi eu fac asta – cînd, cum; şi-mi place. Trebuie să vă spun că merg cu bicla de mulţi, mulţi ani pe coclauri, străzi şi şosele; am văzut – desigur – multe incidente, dar niciodată nu am avut de-a face cu furia şi nervii vreunui şofer.
Da – mai sîntem şi dintr-ăia care semnalizează cînd depăşesc, care lasă şoferii să se bage, care nu se enervează cînd cineva face vreo tîmpenie, care nu pedalează cu căştile-nfipte-n urechi…
Pentru că ştiu care mi-e locul; şi locul meu, fraţilor, e destul de-ngust pe stradă.
Mă lasă rece cînd vreun autobuz nu mă lasă să trec pe lîngă el – pentru că ştie el, autobuzul, ce ştie: are o sută de călători înăuntru: călătorii ăştia sînt mai importanţi decît mine.
Asta nu înţelege biciclistul bucureştean: că nu este, el, buricul pămîntului.
El simte că dacă s-a suit pe bicicletă – gata! Merită o medalie. Nu-i aşa. Fără bun simţ, fără bună purtare, fără a înţelege oraşul şi priorităţile sale, biciclistul nu e un exemplu de civilizaţie.
Deci – scurt pe doi: înaintea voastră, bicicliştilor, vine transportul public. În orice circumstanţă şi în orice situaţie. Nu mai enervaţi şoferii, nu le mai daţi lecţii de educaţie rutieră. Făceţi-le loc, daţi-vă din faţa lor cînd vă claxonează, nu le mai tăiaţi calea, nu-i mai hărţuiţi.
Nu mă interesază dreptatea voastră, bicicliştilor.
