Lovitura de stat din 23 august 1944, când guvernul a fost răsturnat iar mareşalul Antonescu a fost arestat, a avut drept scop încetarea războiului pe care România îl purta cu Naţiunile Unite. Chiar dacă, în urma declaraţiei radiodifuzate din 23 august a regelui şi a celei a guvernului din 24 august, armata română a încetat focul şi nu a întreprins acţiuni împotriva trupelor sovietice, acestea din urmă s-au comportat în continuare ca în stare de război. Astfel ca URSS a tergiversat intenţionat semnarea armistiţiului de încetare a focului, ocupând propriu zis România şi aplicându-i statutul de ţară învinsă. Abia la 12 septembrie 1944 a fost semnată Convenţia de Armistiţiu între România şi Naţiunile Unite.1 Delegatia care a semnat Conventia din partea României a fost alcatuită din L. Pătrăşcanu, D. Dămăceanu, B. Stirbey, G. Pop, iar din partea Înaltului Comandament Aliat de către R. Malinowshi. Incă de la primul paragraf este recunoscută înfrângerea României în războiul împotriva Naţiunilor Unite. Articolul 1 atestă încetarea războiului României împotriva URSS din 24 august ora 04.00 şi ieşirea din războiul împotriva Naţiunilor Unite, ruperea relaţiilor cu Germania şi sateliţii acesteia şi intrarea în război de partea Naţiunilor Unite împotriva Germaniei şi Ungariei. România punea la dispoziţie în acest sens nu mai putin de 12 divizii de infanterie împreună cu serviciile tehnice auxiliare. Operaţiunile militare vor conduse de către Înaltul Comandament Aliat (sovietic). În articolul 2 este stipulată obligaţia României de a dezarma şi interna forţele armate germane şi ungare de pe teritoriul României cât şi a cetăţenilor celor două state cu resedinţă pe teritoriul românesc. În conformitate cu articolul 3 România va asigura libera mişcare a forţelor sovietice şi ale celorlalţi aliaţi în orice direcţie, punând la dispoziţie mijloacele de comunicare pe pământ, apă şi în aer pe cheltuiala României. Articolul 4 stabileşte frontiera între România şi URSS ca fiind cea din 28 iunie 1940. În conformitate cu articolul 5 România va preda toţi prizonierii Naţiunilor Unite şi pe toţi cei aduşi cu forţa in România, iar până la îndeplinirea acestei sarcini se obliga sa le asigure “ hrană îndestulatoare, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală”. Eliberarea tuturor cetăţenilor arestaţi sub acuzaţia de acţiuni în favoarea Naţiunilor Unite sau din cauza origini lor rasiale şi desfiinţarea legislaţiei discriminatorii şi restricţiile impuse din aceasta cauză sunt stipulate la articolul 6. Remiterea ca trofee către Înaltul Comandament Aliat (sovietic) orice material de război al Germaniei şi al sateliţilor acesteia aflat pe teritoriul românesc este obiectul articolului 7. La articolul 8 este prevăzută interzicerea exportului sau a exproprierii proprietăţilor aparţinând Germaniei, Ungariei sau naţionalităţilor lor fără autorizatia Înaltului Comandament Aliat (sovietic). Articolul 9 este stipulată remiterea către Înaltul Comandament Aliat (sovietic) a tuturor vaselor care aparţin sau au aparţinut Naţiunilor Unite, aflate în porturile românesti, menţionând că de starea acestora răspunde Guvernul român. La articolul 10 România se obligă să răscumpere monedele puse în circulaţie de către Înaltul Comandament Aliat (sovietic) în condiţiile impuse de acesta. Totodata este stipulat controlul vaselor româneşti şi folosirea acestora în interesul general al Aliatilor. Despăgubirile de război ce trebuiesc plătite URSS sunt stabilite la 300.000.000 dolari americani plătibili în 6 ani în mărfuri (produse petroliere, cereale, material lemnos, vase maritime, fluviale, maşini) sunt stabilite la articolul 11. Suma ce va fi plătită celorlalte state ale Natiunilor Uniet va fi stabilită ulterior. Articolul 12 stabileşte că vor fi restituite către URSS toate valorile şi materialele aparţinând acestora. Articolul 13 prevede ca vor fi restabilite toate drepturile şi interesele Naţiunilor Unite şi naţionalităţilor lor pe teritoriul românesc, în bună stare, aşa cum existau înainte de război. Colaborarea la arestarea şi judecarea celor acuzati de crime de război este o obligaţie stabilită la articolul 14. Articolul 15 menţioneaza ca toate organizatiile prohitleriste şi cele care fac propagandă anti Naţiunile Unite vor fi dizolvate. Articolul 16 stabileste cenzura publicatiilor, a spectacolelor de teatru si de film, a radioului, postei, telegrafului şi telefonului precum şi a corespondenţei, inclusiv a celei diplomatice. La articolul 17 este hotarâtă restabilirea condiţionată a administratiei civile româneşti în Transilvania în afara unui sector până al o distanţă de 50 – 100 km de linia frontului în funcţie de condiţiile terenului. Articolul 19 consfinţeste înfiinţarea Comisiei Aliate de Control care va reglementa şi controla executarea condiţiilor Armistiţiului până la încheierea păcii, lucrând în numele Puterilor Aliate. Dictatul de la Viena este considerat nul şi neavenit, iar Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) va fi restituită României cu condiţia confirmării acestui fapt la Conferinţa de Pace este obiectul articolului 19. Articolul 20 precizează că prezentele conditii intra în vigoare in momentul semnării lor.
În urma actului de la 23 august Armata Rosie a ajuns, într-o situaţie nesperată, la malurile Dunării, iar ulterior a ocupat Bulgaria. Aceasta situaţie a nelinistit profund Marea Britanie care îşi vedea ameninţată poziţia sa în Mediterana prin înaintarea trupelor sovietice către strâmtori. Interesul lui Stalin pentru aceasta zonă a fost exprimat şi în negocierile cu Hitler când a cerut ca Bulgaria să se afle în sfera de influenţă sovietică. Pentru a reglementa situaţia din Balcani, W. Churchill se va deplasa la Moscova la 9 octombrie 1944 unde îi va propune lui Stalin celebrul Acord al procentajelor, prin care, în schimbul unei influenţe de 90 % in Grecia, ceda practic Europa centrală şi de sud est URSS. In urma acestui acord, România cădea în sfera de influenţa a Moscovei, URSS având un procent de 90 % iar ceilati 10 % în România. La Postdam împărţirea sferelor de influenţă a fost reafirmată.
Această influenţă a Moscovei s-a materializat în implicarea în alcătuirea guvernelor şi preluarea puterii de către comunişti cu sprijinul armatei sovietice şi în special a adjunctului ministrului de externe sovietic, Vîşinki, care s-a deplasat personal la Bucuresti, impunâdu-i regelui Mihai vointa lui Stalin.
Primul guvern care a preluat puterea după arestarea lui Antonescu a fost condus de către generalul Sănătescu. PCR si PSD părăsesc BND la 12 octombrie 1944 şi câteva zile mai târziu şi reprezentanţii lor părăsesc guvernul, cele două partide punând bazele FND în care au mai intrat si Frotul Plugarilor, MADOZ. În noul guvern format tot sub conducerea lui Sănătescu au intrat foarte mulţi reprentanţi ai comuniştilor. Neputinţa guvernului în faţa acţiunilor comuniştilor a dus la formarea la 6 decembrie a unui nou guvern condus de această dată de către generalul Nicolae Rădescu. Acest nou guvern a întâmpinat de la bun început opoziţia comuniştilor. În urma acţiunilor comuniştilor Vîşinski îl va impune la sfârşitul lunii februarie 1945 ca prim ministru pe Petru Groza având un guvern în care erau reprezentanţi ai PCR, PSD, PNŢ – A.Alexandrescu, PNL – G.Tătărescu., Frontul Plugarilor etc. În urma alegerilor organizate comuniştii preiau puterea şi la 9 martie, în urma unei corespondenţe între P.Groza şi I.V.Stalin Transilvania de Nord-Vest a reintrat sub autoritatea României.2
Pentru-că aliatii URSS nu recunoşteau rezultatul alegerilor din 6 martie 1946, guvernul Groza a „suferit” o cosmetizare când doi reprezentanţi din eşalonul doi al PNŢ şi PNL, Romniceanu şi Haţieganu au fost introduşi în guvern, în urma căreia au fost demarate negocierile pentru încheierea Tratatului de pace.
La 10 februarie 1947 a fost semnat Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate. Dacă încă de la începutul Tratatului este recunoscut faptul că România a încetat războiul cu Naţiunile Unite la 24 august 1944 şi a luptat alături de Aliaţi împotriva Germaniei şi aliaţilor săi,3 României nu i-a fost recunoscut statutul de cobeligerant. Tratatul conţinea 40 articole cu 6 anexe, împărţit în 8 părţi : Partea I Frontierele: sunt cele în fiinţă la 1 ianuarie 1941 cu excepţia celei româno-ungare care va fi restabilită aşa cum era la 1 ianuarie 1938, Dictatul de la Viena fiind considerat nul şi neavenit. Frontiera sovieto-română era cea din 28 iunie 1940 completată de acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945. Partea II Clauze Politice: se referă la drepturile omului şi libertăţile fundamentale, obligaţia României de a renunţa la legislaţia discriminatorie şi restrictivă şi de a elibera toate persoanele arestate datorită activităţii lor pro Naţiunile Unite sau de simpatie faţă de acestea. Dizolvarea tuturor organizaţiilor de tip fascist sau care fac propagandă contra Naţiunilor Unite. Obligaţia României de a aresta şi preda în vederea judecării criminalilor de război, a cetăţenilor Puterilor Aliate şi Asociate acuzaţi de trădare. De asemenea România trebuia să pună la dispoziţia Aliaţilor martori necesari judecării celor de mai sus. România se obligă să recunoască Tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda. Starea de război dintre România şi Ungaria încetează în momentul semnării Tratatului de Pace. România se obligă să accepte toate aranjamentele privind lichidarea Societăţii Natiunilor şi a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională. Partea III Clauze militare, navale şi aeriene: se referă la limitarea armamentului şi a forţelor armate, interdicţia achiziţiilor de armament sau a contruirii acestuia precum şi a efectuării instrucţiei de către pesonalul auxiliar, predarea excedentului de armament german sau aliat. Repatrierea prizonierilor de război pe cheltuiala Guvernului român. Partea IV Retragerea forţelor aliate: retragerea trupelor aliate se va efectua în termen de 90 zile de la încheierea Tratului cu excepţia trupelor sovietice ce vor ramâne pe teritoriul românesc pentru a asigura liniile de comunicare cu zona de ocupaţie din Austria, iar România va pune la dispoziţie aprovizionările si serviciile necesare menţinerii liniilor de comunicaţie. Partea V Reparaţiuni şi Restituiri: Obligaţia României de a plăti 300.000.000 dolari americani către URSS în 8 ani de la data semnării Convenţiei de Armistiţiu, restituirea bunurilor ridicate de pe teritoriile vreunui stat al Naţiunilor Unite, restituirea să se facă în bună stare de funcţionare, asigurând cheltuielile de mână de lucru, materiale şi transport. Partea VI Clauze economice: Restituirea tuturor bunurilor, drepturilor şi intereselor legale ale Naţiunilor Unite sau ale cetăţenilor acestora aşa cum erau la 1 septembrie 1938. Restituirea va fi scutită de taxe şi impozite, iar pentru perioada dintre Convenţia de Armistiţiu şi Tratatul de Pace de asemenea vor fi scutiţi de la impozitare în ceea ce priveşte capitalurile lor din România. România recunoaşte dreptul URSS asupra bunurilor germane de pe teritoriul românesc. România renunţă la pretenţiile faţă de Germania. De asemenea renunţă la toate pretenţiile faţă de celelate state, fie satelite ale Germaniei, fie state ale Naţiunilor Unite. Guvernul român va prelua întreaga cantitate de monedă aliată emisă in România. Partea VII Clauza relativă la Dunăre: Navigaţia pe Dunăre va fi liberă pentru toate vasele de transport şi cetăţenii tuturor statelor. Partea VIII Clauze finale: se prevede o perioada de 18 luni în care Şefii Misiunilor Diplomatice aliate din Bucureşti vor trata cu Guvernul român pentru aplicarea Tratatului.
Pentru a întări colaborarea dar şi controlul statelor aflate în sfera sa de influenţă, URSS iniţiază încheierea de tratate bilaterale de prietenie, colaborare şi ajutor mutual între URSS şi statele „de democraţie populară“ şi între acestea din urmă. În perioada 1946 – 1949 au fost încheiate 22 tratate, după ce în prealabil au existat negocieri privind problemele existente între ţările ce urmau să încheie aceste tratate, care vizau frontirele de stat, probleme legate de minorităţi sau reglementări privitoare la probleme rămase în suspensie din timpul celui de-al Doilea război mondial şi după acesta. În preambulul acestor tratate era stipulată respectarea integrităţii teritoriale, apărarea comună şi lupta comună împotriva oricărui agresor, lupta împotriva renaşterii imperialismului german, stabilitatea dunareană şi în Balcani, bazându-se pe Carta ONU, consultarea în toate problemele internaţionale ce privesc cele două state, aplicarea în comun a oricăror „măsuri necesare asigurării securităţii, independenţei şi integrităţii lor teritoriale“, colaborarea în toate domeniile de activitate. Valabilitatea pentru toate aceste tratate era de 20 ani, iar în cazul în care nu era denunţat de un stat înainte de expirare a sa cu 12 luni, acesta se prelungea automat cu încă 5 ani.4 La 19 decembrie 1947 România semnează „Tratatul de prietenie, colaborare si ajutor mutual“ cu R.F.S.Iugoslavia,5 după ce fuseseră rezolvate problemele „calde“ privitoare la frontiera româno-iugoslavă. La 16 ianuarie 1948 România semneaza Tratatul cu R.P.Bulgară,6 dupa încheierea Protocolului de la Bistriţa care rezolva problemele rămase în suspensie în urma Tratatului de la Craiova. Cu R.P.Ungară la 24 ianuarie 1948,7 după ce guvernul român a rezolvat problema cetăţeniei etnicilor maghiari din Transilvania. Cu U.R.S.S. la 4 februarie 1948,8 chiar dacă existau probleme teritoriale, economice şi ale populaţiei deportate, nu au fost ridicate nici un fel de probleme, ca şi cum acestea nu ar fi existat. La 21 iulie 1948 cu Cehoslovacia, neexistând diferende între cele două state. Ultimul, cu Polonia, la 26 ianuarie 1949, fiind semnat cu o întârziere datorită problemelor privind restituirea tezaurului polonez şi a rezolvării problemelor legate de cheltuielile refugiaţilor polonezi din timpul celui de-al Doilea război mondial, dar şi deblocarea conturilor României blocate la New York la cererea Poloniei.
Note:
[1] XXX, România, marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial: Documente, volumul I, Bucuresti, 1994, p. 310.
2 Gh.I.Ionita, Istoria românilor de la Marea Unire din 1918 până în prezen, p. 259.
3 XXX, România în anticamera Conferintei de Pace de la Paris: Documente, Bucuresti, 1996, p. 413.
4 Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României 1939 – 1965, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 135-136-137.
5 Ibidem, p.134.
6 Ibidem, p.136,
7 Ibidem, p.137.
8 Ibidem, p.138.






















