În fiecare an trec, într-o seară de dinaintea Paştelui, pe la Mitropolie. N-am cum să nu-l consider cel mai fain loc din Bucureşti – Dealul Mitropoliei e, cu toate eforturile popimii, de neurîţit.
Nu e nimic nou de văzut; dar nu de asta te duci aici. Te duci aici fiindcă e frumos, fiindcă – chiar dacă nu eşti cine ştie ce credincios – ţi se pare că pluteşte ceva (să-i zici sfînt?) în aer…
Aleea Mitropoliei, atît şi atît de frumoasă:
Palatul, care e o minunăţie, o bijuterie. E aşa păcat că nu te poţi plimba prin el! E chiar o mare porcărie.
Clopotniţa, chiar aşa nenorocită cu termopan cum e ea…
Clopotniţa e magazin; de fapt tot dealul e un magazin – găseşti candele, icoane, cărţi, castroane. Dar – ca să vedeţi cum e adevărat popimea noastră în grija ei faţă de noi – în toată zona asta comercială ortodoxă nu se vinde nici măcar o sticlă cu apă…
Dar ce-are a face! Cînd poţi să-ţi bagi nasul prin fel de fel de cotloane şi vezi detalii fascinante?
În Dealul Mitropoliei, nu diavolul, ci Dumnezeu e în detalii!
… uşi, clanţe, ornamente:
… stîlpii aceia minunaţi care străjuiesc clopotniţa:
Ei, cum să nu iubeşti locul ăsta? Cu tot iureşul său lucrativ, cu toată strălucirea sa găunoasă? Cu kilometrii săi de cabluri de-ale televiziunilor, cu sfînta cameră, cu preacuviosul reflector şi cu mucenicul wireless?
… n-ai cum, Dealul Mitropoliei are ceva – şi slavă Domnului că-l are!
Aşa că plecînd acasă, uiţi să te mai uiţi la urîţeniile locului şi-ţi ies în faţă doar detaliile caselor de pe alee – peste care aşa uşor ai putea trece cu vederea:
… şi dai o fugă, în ceas tîrziu de seară, la nou-spoitul Spiridon-Nou:
… care, mie – vă spun sincer – îmi plăcea mai mult înainte. Avea ceva sobru; acuma are o veselie prostească de bloc reabilitat termic… Da’ cine-s eu ca să mă pricep, zău aşa?
