Planurile de executare a unui genocid al neamului românesc din Transilvania aparţineau ungurilor ardeleni şi se manifestau diferit de la comitat la comitat. Se dorea anularea prin teroare a efectelor Adunării de la Alba Iulia, distrugerea încrederii în Consiliul Dirigent, în forţa gărzilor naţionale române şi, indirect, în puterea Armatei Regale Române. Dr. Viorel Faur, în lucrarea Viaţa politică a românilor din Bihor (1848-1919), aprecia că pentru Consiliul Naţional Român din Bihor situaţia căpătase proporţii cvasi incontrolabile: „la atâtea şicanări, maltratări, nedreptăţi şi huiduiri… susţinerea spiritului şi a sentimentului adevărat românesc în sufletul poporului a fost o adevărată muncă titanică”. Iată şi cum acţionau ungurii: mici detaşamente de aproximativ 50 de oameni (mai corect spus fiare), supranumite „bande de oţel”, năvăleau zilnic asupra localităţilor locuite de români jefuind, ucigând şi incendiind tot ce întâlneau în cale, cu precădere femei şi copii, viitorul naţiunii române de peste munţi. În paralel cu aceste bestii mai activau şi detaşamente militare, uneori susţinute de artilerie. Pe valea Crişului Alb, un asemenea detaşament a folosit chiar şi trenuri blindate pentru distrugerea satelor româneşti! Şi când te gândeşti că astăzi ungurii pozează în victimele românilor „sălbatici”!
Metodele terorismului actual (fondat de KGB!) sunt aproape umane în comparaţie cu acelea utilizate de unguri în 1919 – şi nu numai – împotriva românilor ardeleni. Animate de un şovinism crâncen, detaşamentele amintite s-au încumetat să atace, deşi disproporţia numerică ar fi impus cel mult hărţuirea, chiar şi divizii ale armatei române, stârnind uimirea şi dezaprobarea locote-nent-colonelului francez Vix. Pe acest fond sângeros şi-au făcut apariţia şi vampirii, recte comuniştii. Încă din luna ianuarie, într-un excepţional raport de situaţie generalul Presan îi semnala lui Ionel Brătianu că: „Pentru a salva situaţia lor ungurii răspândesc prin agenţi ideile comuniste. Toate gărzile ungare au aderat la această mişcare. Se ridică şi se transportă cu grăbire toate bogăţiile, depozitele şi disponibilităţile alimentare aflate în aceste regiuni. Astfel încât pe de o parte populaţiunea este ţinută sub teroare, iar pe de altă parte este ameninţată de foamete. Din această cauză populaţiunea română din aceste ţinuturi a pierdut complet încrederea în conducătorii ei şi ai noştri şi se consideră abandonată şi chiar trădată”. Prin urmare, teroarea începuse să dea roade. Mai mult, se profila luarea unor măsuri drastice chiar împotriva românilor, cum observa cu înţelepciune Presan în acelaşi raport: „Dacă o mişcare revoluţionară izbucneşte, armata va avea tristul rol de a face represiuni sângeroase contra propriilor fraţi. Acesta este scopul urmărit de unguri şi cred că Aliaţii (Brătianu se afla la Paris, la tratativele de pace) trebuie să înţeleagă că nu este în interesul nimănui a se face jocul duşmanilor noştri”. Întâmplările sângeroase din ziua de 13 decembrie 1918 erau încă proaspete, dar nu irepetabile şi textul generalului Presan denotă limpede că dinaintea pericolului bolşevic armata română va trage chiar şi în fraţii „rătăciţi”… Va fi cunoscut Moscova această îndârjire? Nu cred. Pe de altă parte, reiese şi starea nefirească a românilor, care, pierzându-şi orice speranţă, nu mai ştiau încotro să apuce. La Giurcuţa, 45 de ţărani români, femei şi bărbaţi, fuseseră împuşcaţi şi arşi pe rug de una dintre „bandele de oţel” maghiare şi nu le sărise nimeni în ajutor din rândul gărzilor naţionale. Spre ruşinea lor, numeroase pâlcuri ce-şi ziceau „gărzi naţionale” fuseseră dezarmate cu uşurinţă de detaşamentele maghiare. Încotro să apuce oamenii de rând, femeile lipsite de apărare? Nu trebuie să mai mire că unii dintre aceşti sărmani începuseră să se îmbete cu votca ideologică exportată de Moscova. Erau ei atât de numeroşi şi de periculoşi încât să trebuiască să fie masacraţi? Nici de data aceasta nu cred. Mai curând cred că Presan şi ceilalţi ofiţeri superiori români sufereau de sindromul „13 decembrie 1918″, când statul român a fost la un pas de prăbuşire.
Şi, lucru straniu, conducătorii Antantei păreau că nu mai disting, între unguri şi români, cine le-a fost adversar şi cine aliat, contele Karolyi şi guvernul condus de Berinkey mărturisind fără teamă că se află sub protecţia Antantei! Asemenea populaţiei române din părţile ungureşti, armata română se simţea -între riposta maghiară şi pericolul bolşevizării Ardealului – cu mâinile încătuşate. Însă realitatea nu stătea tocmai aşa. Sub presiunea lui Ionel Brătianu şi a generalului Berthelot, Comandamentul Suprem Aliat a delimitat „zona neutră” pe linia Arad-Satu Mare, toate oraşele situate pe ea trebuind să fie ocupate de forţele franceze. Ei bine, ungurii s-au simţit trădaţi de Antantă, istoricul Hajdu Tibor nesfiin-du-se să scrie că: „puterile Antantei, ghidându-se după consideraţii mai importante legate de politica lor externă, lăsaseră pe Karolyi şi Ungaria în voia sorţii”! Aşa era corect, dar, cum vom vedea, nu tot astfel au tratat pe Bela Kuhn şi Ungaria comunistă. S-a făcut o discriminare vizibilă între Ungaria creştină şi cea necreştină. Este şi unul dintre motivele pentru care fascismul şi antisemitismul au apărut atât de devreme şi de viguros în Ungaria interbelică. Atunci însă, în disperare de cauză şi fără să bănuiască la ce îi expune pe ungurii creştini, contele Karolyi a făcut pact cu diavolul, care luase chipul lui Bela Kuhn (Cohen). Se spera în refacerea Ungariei Mari prin intermediul revoluţiei roşii şi, probabil, se credea că era posibilă recuperarea statului din mâinile comuniştilor. începuturile „revoluţiei” au părut că justifică speranţele conducătorului creştin al Ungariei. În nota din 14 martie 1919 către premierul Franţei, Victor Ăntonescu semnala:: „Din informaţiile noastre sigure rezultă că ungurii şi bolşevicii sunt de acord să organizeze ofensiva împotriva României… Suntem cel din urmă zăgaz contra bolşevismului. In Transilvania… agitaţiile şi jafurile lor (ale trupelor maghiaro-comuniste) continuă şi se înmulţesc”. Mai departe el cerea soluţii urgente, „pentru a-i face să înceteze şi să-i oblige să restituie ceea ce au luat”. Pentru aceleaşi soluţii se pronunţa şi generalul Berthelot în nota sa către Clemenceau: „Noi nu putem aştepta ca inamicul să fie gata şi este chiar necesar să-1 devansăm, dacă nu vrem să vedem dispărută ultima noastră barieră contra bolşevismului (România)”. La Paris decideau însă americanii şi secunzii lor, englezii, recte coreligionarii lui Bela Kuhn. Sub pretextul „evitării vărsărilor de sânge” şi al posibilităţii negocierilor cu guvernul Garbai-Kuhn (cu ei era posibil, cu Miklos Kiralyi nu!), anglo-americanii l-au trimis la Bucureşti pe generalul (creştin) Jan Smuts într-o misiune care va produce „cea mai neplăcută impresie”. Pe atunci România era dominată de demnitate!
La Clubul conservator, Take Ionescu nu se sfia să descifreze în public misterul atitudinii procomuniste a anglo-americanilor: şantajul. Scopul şantajului: petrolul. „Va veni ceasul – arăta el – când se va dovedi că în atmosfera grea ce domneşte asupra României sunt şi câteva emanaţiuni de petrol.” Totuşi nu era vorba doar de petrolul românesc. Din cauze trecute cu vederea de majoritatea istoricilor, nu şi de autorii
impunătorului volum în apărarea României Mari, Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu şi Costică Prodan, anglo-americanii au dorit cu ardoare supravieţuirea Republicii Sfaturilor din Ungaria, autorii menţionaţi subliniind şi cine altcineva o mai sprijinea: „o presă ingenios dirijată şi susţinută de o parte a finanţei iudaice”. Numele citat pentru această afirmaţie este binecunoscut: contele de Saint-Aulaire. Asupra României se abăteau nori negri, aşa-numitele „brigăzi internaţionale”, asta pentru că indivizii care le compuneau parazitau în sânul naţiunilor europene, nu fiindcă aparţineau mai multor naţiuni. Nişte bestii cu chip de om. Confruntările cu soldaţii români au fost de o violenţă rară, soldându-se cu munţi de cadavre de o parte şi de alta. Şi, desigur, din partea populaţiei civile, română şi maghiară, fără deosebire. Civilii erau masacraţi în numele revoluţiei, de fapt pentru că erau creştini. E şi acesta un caz care nu se uită şi care va alimenta cu argumente apariţia dreptei antievreieşti cu sau fără accente extremiste, atât în România cât şi în Ungaria, unde s-a suprapus peste deja clasicul şovinism. Moscova exulta: nu mişcase un deget pentru dezlănţuirea revoluţiei în Ungaria. Era pe de-a întregul opera „ticăloşilor” anglo-americani! Mi-e greu să uit că valul
revoluţionar din Germania s-a iscat după intrarea armatei americane în Berlin. Ce să mai spun de Pacea din 1947?! Şi alţii, nu numai Troţki, au crezut atunci în „lupta finală”, care ar fi însemnat pentru creştini ,,soluţia finală”. Lenin avea toate motivele să fie mulţumit. In ziarul Izbânda din 18/31 martie 1919 a fost descrisă cu lux de amănunte încunoştinţarea lui despre victoria revoluţiei bolşevice în Ungaria, care s-a făcut prin telefon. Aproape de necrezut.
Câteva ore mai târziu, la 9.10 seara, Kuhn primea următorul mesaj: „Aici Lenin. Salutul meu sincer guvernului proletar al Republicii Sfaturilor Ungare şi îndeosebi tovarăşului Bela Kuhn. În acest moment am comunicat Congresului Partidului Comunist al Rusiei bolşeviste mesajul dumneavoastră. A fost primit cu un nesfârşit entuziasm. Vă vom comunica pe cât de curând posibil hotărârile Congresului celei de a treia Internaţionale Comuniste, ca şi comunicarea asupra situaţiei militare. E absolut necesar de a se menţine o legătură radiotelegrafică permanentă între Budapesta şi Moscova. Cu salut comunist şi o strângere de mână, Lenin”. Optimist în privinţa noului curs al istoriei, de ajutorul subteran pe care îl primea de la aşa-zişii inamici, Lenin avea să spună, cu patetismul vechilor prooroci biblici: „Un război european sau mondial, la care vor lua parte statele capitaliste, va pregăti revoluţia universală prin sleirea forţelor economice şi slăbirea forţelor militare. Atunci vom interveni cu Armata Roşie, pe care trebuie să o organizăm în aşa fel încât ea să fie cea mai puternică şi capabilă să îndeplinească misiunea sa revoluţionară”! Frumos spus (textul a fost publicat în Universul, numărul din 21 iulie 1941), dar aceste cuvinte ridică uriaşe semne de întrebare asupra cauzelor reale ale izbucnirii primului război mondial: se pare că a avut un scop bine precizat: începutul „luptei finale”. Cu
alt conţinut – stalinist -, strategia expusă de Lenin şi semnele de întrebare sunt valabile şi pentru al doilea război mondial. Iată şi aprecierile
lui Troţki, în acelaşi ton profetic: „Lupta finală este atotcuprinzătoare şi nimic nu îi poate sta în cale. Se extinde, se întăreşte, se purifică şi elimină toate fleacurile vechi. Nu se va opri până când nu va aduce dominaţia proletariatului mondial”! Mă întreb cât se extindea conţinutul sintagmei „fleacurile vechi” în gândirea lui Troţki, dar cu siguranţă intrau şi creştinii (ştim ce s-a întâmplat cu ei în Rusia, Ungaria şi Transilvania acelor timpuri, dar şi după al doilea război mondial în „lagărul socialist”). Au simţit pe pielea lor acea formă exacerbată de terorism numită „teroarea roşie”.
Care a fost mijlocul de producere a „luptei finale”.
