Nu stiu de ce, pe cât m-afund în viata
ma simt atras de fleacuri omenesti,
si-mi place-n anotimpul de vacanta
sa-ntârzii, sa ramân în Bucuresti.
De el ne-am saturat, dar el ne place,
el e un prag lovit sa vezi alt prag,
si-acum, când sunt satul de locul zilnic
ma simt golit si-mi e deodata drag.
Pe piatra lui am tot batut cadenta
si-am s-o mai bat atât cât voi trai,
spre un Olimp ascuns pe orice strada
în cautarea marii poezii.
Aici m-au sufocat cu dulce teii
si au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viata
si am nascut si-am îngropat idei.
La Bucuresti, copilaria toata,
visam s-ajung sa pot si eu vedea
celebrii câini ce au covrigi în coada
si sa-ntâlnesc si eu pe mama mea.
Eu vara as iubi-o pe orbeste,
dar simt ca toamna-i anotimpul meu,
când frunze si lumini pe bulevarde
mai dau halou parerilor de rau.
Când pe terase se mai bea o bere
si oamenii romante triste vor,
si-n curti se face vin din must de struguri
si toti bucurestenii au umor.
L-am parasit destul, ca azi sa-l caut
si sa-l gasesc întodeauna treaz,
nu este el cel mai frumos din lume,
dar cel mai drag ne e în orice caz.
Ma pregatesc sa fug din nou în tara
si sa cistig aripi dumnezeiesti,
sa pot gusta melancolia toamnei
în fiecare colt de Bucurestï.
