Şi-a fost ziua noastră. Frumoasă şi tocmai prielnică bulucelii. Fiindcă de-ntîi decembrie, dacă nu bagi gratis fasole-n tine, nu eşti nici patriot, nici român – nu eşti nimic.
Primarul Onţanu, bunăoară, şi-a strîns vestonul de general peste burţi, şi-a-ndesat caşcheta pe scăfîrlie – şi s-a proţăpit în faţa cazanului: veniţi de luaţi slănină! Ştiam eu că uniforma trebuie respectată; este lege pentru asta. Da’ se pare că uniforma trebuie respectată doar de ceilanţi, nu de cei care-o poartă.
… e decembrie deja. E o lună importantă – sau, cel puţin, ar trebui să fie. E mai mult decît luna în care primim şi facem cadouri; e mai mult decît luna în care trebuie să băgăm în noi ca proştii.
E luna în care am putea să ne gîndim că s-a-ntîmplat ceva, acu’ mai bine de dooj’ dă ani. S-a-ntîmplat că am scăpat de mizerie, de umilinţă, de frig, de cozi; da – am scăpat. Şi, fiindcă n-am învăţat nimic din ce ni se-ntîmplă, le căutăm pe toate astea, le vrem înapoi.
E – decembrie – luna în care ne-am putea sărbători unirea; şi ne-am putea purta ca şi cum unirea şi mîndria ar însemna ceva.
Uitaţi-vă la un lucru. Oamenii s-au călcat în picioare ca să primească fasole. Nu toţi oamenii ăia erau săraci. Pen’că, dacă e să ne gîndim, orice om din ţara asta şi-ar permite să meargă la piaţă, să-şi ia o mînă de boabe de fasole şi nişte ceapă, să treacă dup-aia pe la mezelărie şi să-şi ia nişte coaste afumate – şi să-şi gătească fasolea aia acasă!
Mai mult! Cum ar fi ca cetăţenii ăştia să se strîngă laolaltă? Cîte trei-patru-cinci familii? Unii să ia fasolea, alţii să aducă un ciolan, alţii nişte vinişor, alţii nişte pîine, nişte mezelic, nişte brînză, nişte murături? Ar fi mai apropiat de spiritul unirii? ar fi mai cetăţenesc, mai civilizat, mai plăcut?
… şi, stînd oamenii ăştia în jurul ciorbei de bolovan, s-ar simţi mai puţin umiliţi de ceea ce se dă, şi mai mîndri de ceea ce fac. Şi-ar putea zice, seara, cînd se uită la ştiri: ne pişăm pe fasolea voastră, primarilor! Ne-am făcut noi singuri fasolea!
