Doina Ruşti
Vrăjitoarele din vechiul Bucureşti
În Anonimul Brâncovenesc, o cronică medievală românească, este relatată o întâmplare, menţionată şi în altă cronică, despre uciderea unor călugăriţe acuzate de vrăjitorie. Este vorba despre un caz de sugestionare colectivă, venită pe fondul unei emoţii şi nefericiri globale. Întâmplarea este fixată în preajma morţii dramatice a principelui Constantin Brâncoveanu (1654-1714).
În locul său este numit Ştefan Cantacuzino, iar în lumea bucureşteană circula deja bănuiala că noul domn, prin relaţiile tatălui său, uneltise împotriva lui Brâncoveanu. În ziua Sfintei Marii (pe 15 august), a anului 1714, când se ştia că la Istanbul are loc execuţia voievodului, în Valahia lumea a asistat la un miracol. Păuna, soţia noului voievod, a fost lovită de pedeapsa dumnezeiască, pe când intra în biserică. Cronicarul spune că femeia arăta ca şi cum ar fi fost posedată (îndrăcită). Probabil că a făcut o criză de isterie, ori fusese drogată, căci, spune în continuare cronicarul, s-au speriat toţi câţi erau acolo cu dânsa, iar boala a ţinut mai multe zile. Cum deja plana credinţa că Ştefan Cantacuzino este vinovat de mazilirea lui Brâncoveanu, scena din biserică a convins instantaneu că îndrăcirea Păunei este semnul cert al păcatului comis, anume vânzarea lui Brâncoveanu.
Probabil că lucrurile ar fi luat proporţii, dacă Ştefan Cantacuzino n-ar fi găsit imediat o cale de a redirecţiona sugestia care se instalase. El a decretat că o călugăriţă vrăjitoare, lipsită de credinţa în Dumnezeu, pe nume Olimbiada, era vinovată de criza soţiei sale. În consecinţă, călugăriţa a fost închisă într-o chilie, a cărei uşă a fost zidită. Doar o ferestruică i s-a lăsat, pentru a primi apă şi pâine.
De asemenea, pentru a amplifica faptele vrăjitoreşti, câteva călugăriţe care se aflau în subordinea Olimbiadei au fost spânzurate.
Este interesant de observat că scena îndrăcirii se petrece în biserică, în zi de sărbătoare, adică în faţa întregii comunităţi şi, ca şi în alte cazuri, cu atât mai penetrantă devine sugestia faptului excepţional. Lumea era deja pregătită şi aştepta un semn de la Dumnezeu. În astfel de situaţii de nemulţumire colectivă este ştiut faptul că mulţimea poate fi manipulată mai uşor, iar principiul de bază constă în a nu contrazice un grup deja înfuriat. Or, Ştefan Cantacuzino merge chiar pe această cale; el nu neagă evidenţa: da, Păuna este posedată de diavol, însă cauza o constituie vrăjile necurate. Convertită în victimă, putea să câştige compasiunea semenilor. Nu este sigur că oamenii au crezut cu adevărat în vinovăţia călugăriţei, dar varianta li s-a părut cel puţin verosimilă. Îndreptat spre catastrofe colective şi pedepse, spiritul omenesc este mai curând pregătit să accepte răul. Experimentul lui Orson Wells se fixează în aceeaşi zonă şi, în ambele cazuri, sugestia capătă forţă pentru că vine din partea autorităţii. Teatrul radiofonic, din 1938, are credibilitate pentru că este transmis în formula ştirilor, iar călugăriţa devine vrăjitoare pentru că voievodul însuşi face afirmaţia. Mai există însă ceva care contribuie la vigoarea sugestiei: veridicitatea scenariul. Ştefan Cantacuzino nu face o simplă acuzaţie, ci, ca şi Orson Wells, mai târziu, pune în scenă un întreg spectacol, desfăşurat în faţa unei mulţimi proaspăt răvăşite de drama unui domnitor regretat. Este o lume dornică de răzbunare şi deja convinsă de miracolul coborât de la Dumnezeu, într-o zi sfântă.
Ştefan Cantacuzino trimite la spânzurătoare câteva călugăriţe acuzate de vrăjitorie, adică le condamnă la moarte publică. De asemenea, o zideşte pe Olimbiada într-o chilie, în care este lăsată să moară de foame, lungind astfel încă o perioadă povestea. Nu este aici un simplu spectacol, ci un sacrificiu aşezat metodic pe dorinţa de sacrificiu a populaţiei. Această desfăşurare de fapte declanşează discuţii, întâmplări secundare, confruntări mărunte care întreţin fluxul viu al comunităţii. Mesajul întregii întreprinderi se instalează uşor, iar el nu este legat direct de pedepsirea vrăjitoarei, ci de anihilarea răului. Odată cu deschiderea discuţiei despre vrăjitorie, apar noi mesaje care funcţionează automat, împreună cu tema, iar ele descind din întrebări legate de motivaţia vrăjitoriei, din scenariul cu tentă ritualică, din relaţiile dintre călugăriţă şi Păuna. Aici trebuie spus că Olimbiada era soră cu mama Păunei. Aceste amănunte, venite în combinaţii şi circumstanţe diverse, inoculează sugestia unui complot ori impresia că forţele malefice stăpânesc lumea. Induc, de asemenea, dorinţa de purificare, răscolesc arsenalul apotropaic şi chiar dezvoltă un sentiment de vină colectivă. Iar acestea nu sunt singurele mesaje care asaltează comunitatea implicată în conflict. O poveste elaborată şi desfăşurată evenimenţial generează o reţea complexă de informaţii.
În istorioara de mai sus putem stabili un plan de receptare legat de modul în care a fost percepută drama lui Brâncoveanu în epocă. Dar există numeroase alte mesaje aproape fără nici o legătură cu acesta. Spânzurarea călugăriţelor din anturajul Olimpiadei constituie o informaţie cu încărcătură emoţională. Ea nu poate lăsa indiferent cititorul. Dar nici nu-i poate reţine prea mult atenţia. Susţine un sentiment scurt, penetrant şi cu posibilităţi mari de a trece dincolo de perdeaua subţire a conştiinţei. La rândul ei, această informaţie se leagă subiacent de viaţa monahală, de mentalităţile epocii în privinţa călugăriţelor, de imaginea spânzurării publice etc. În altă ordine, textul în întregime se află în relaţie cu alte texte, de exemplu, cu relatarea lui Radu Popescu[i], alt cronicar al epocii, ori cu folclorul născut pe seama morţii lui Brâncoveanu. În cronica lui Radu Popescu întâmplarea este tratată cu sobrietate, iar criza Păunii este numită grozăvie. Şi pedepsirea călugăriţei este descrisă laconic, dar cu două detalii în plus: Olimbiada era o femeie bătrână, iar călugăriţele spânzurate au fost în număr de două. Mai detaşat, Radu Popescu notează datele întâmplării, ironizând felul în care principele a deturnat sensul întâmplării, care pentru el, pentru cronicar, este evident: criza Păunei reprezentă avertismentul lui Dumnezeu în legătură cu trădarea lui Brâncoveanu. De la un fapt petrecut în faţa unui grup restrâns de oameni, evenimentul de început se amplifică prin manipularea lui Ştefan Cantacuzino, se îmbogăţeşte cu un scenariu crud, intersectează alte mesaje etc.
Nu se ştie cu certitudine ce i s-a întâmplat Păunei în biserică şi nici câtă multă lume a asistat la eveniment. Însă grupul de spectatori era unul activ: lumea venită la biserică, implicată social, capabilă să popularizeze scena, a cărei receptare s-a suprapus peste presupusa moarte, nedreaptă, a lui Brâncoveanu, amplificată de scenariul pedepsirii călugăriţelor. Deşi Radu Popescu se îndoieşte în mod deschis de vinovăţia călugăriţelor, totuşi ele au fost ucise.
Spânzurarea constituia un spectacol public, desfăşurat în Târgul de-Afară, în marginea Bucureştiului, unde se făcea negoţ, funcţiona un teatru de marionete, se aflau distracţiile populare de tot fel. În acest loc, Spânzurătoarea constituia şi ea un punct de atracţie. Din relatările vremii, ştim că după ce erau spânzuraţi, pedepsiţii atârnau încă multe zile post-mortem, de dragul spectacolului. Prin urmare, deşi nedreaptă, uciderea călugăriţelor a intrat sub incidenţa altui tip de mesaj, a cărui forţă era integral îndreptată spre satisfacerea plăcerilor lumeşti. Zonă conflictuală, a întâlnirii dintre nevoia de spectacol şi revolta împotriva domnitorului, restabileşte ordinea priorităţilor individuale, iar spectacol are întotdeauna întâietate faţă de idealurile morale. Moartea lui Brâncoveanu, criza Păunei, acuzaţiile principelui nu sunt uitate. Spectacolul spânzurării menţine aceste câmpuri semantice, el are şi capacitatea de a menţine în viaţă evenimentul consumat.
Astăzi a fost uitată povestea călugăriţelor, însă moartea lui Brâncoveanu continuă să fie un subiect de interes. Iar între multele întâmplări minore care au propulsat drama lui în istorie se numără şi moartea unor călugăriţe ghinioniste.
[i] Cronica lui Nicolae Mavrocordat, în Cronicari munteni, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă&Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, p.777
