Cred că pot să spun fără prea multe ezitări că Spider-Man: Brand New Day e filmul cu Tom Holland în rolul lui Spider-Man care mi-a plăcut cel mai mult.
Și nu pentru că încearcă să fie mai mare decât ce a fost înainte. Din contră. Mi se pare că funcționează atât de bine tocmai pentru că, după multivers, nostalgie, Avengers, Tony Stark și tot baggage-ul MCU acumulat în jurul lui Peter Parker, filmul se întoarce la ceva mult mai simplu: Spider-Man, Peter Parker și New York.
Fără SPOILERE, Brand New Day continuă exact din locul în care No Way Home ne-a lăsat personajul: într-un punct în care Peter trebuie să-și reconstruiască viața aproape de la zero.
Și mi-a plăcut foarte mult că filmul chiar își asumă consecințele acelui final. Nu le rezolvă în primele zece minute doar ca să poată reveni la formula cunoscută și nici nu încearcă să facă totul să fie ca înainte.
Peter e mai mare, mai matur, dar și mult mai singur. Iar pentru mine aici începe, de fapt, cel mai interesant Spider-Man al lui Tom Holland.
În primele filme, am avut mult timp senzația că Spider-Man-ul lui încă se construiește. Era adolescentul care voia să demonstreze că poate sta lângă Avengers, avea costume și tehnologie de la Tony Stark, îi avea pe Ned, MJ și mătușa May și, în general, un întreg sistem de oameni în jurul lui.
Acum îl vezi pe Peter Parker încercând să fie Spider-Man fără să mai știe foarte bine cum să fie Peter Parker.
Și mi se pare una dintre cele mai bune idei ale filmului.
Pentru că Spider-Man a fost întotdeauna interesant nu doar atunci când salvează orașul, ci și atunci când trebuie să se întoarcă acasă după ce l-a salvat. La chirie, la relații, la singurătate, la toate lucrurile pe care nu le poți rezolva cu superputeri.
Tom Holland mi s-a părut excelent. Poate cel mai bun de până acum în rol. Nu mai are energia aceea permanentă de teenager hiperactiv din primele filme și nici nu mai pare că Spider-Man-ul lui trebuie definit prin relația cu alți eroi.
E mai sigur în costum, mai fizic, mai matur. Dar Peter e, în același timp, mult mai vulnerabil.
Spider-Man pare că știe ce face. Peter Parker, nu neapărat.
Mi-a plăcut mult contrastul dintre personajul pe care îl vede orașul și omul de sub mască. Cu cât Spider-Man devine mai prezent în viața lui, cu atât simți că Peter dispare puțin. E tentant să te refugiezi în partea din tine la care ești bun atunci când restul vieții devine complicat, iar filmul explorează ideea asta fără să cadă într-o dramă excesivă.
Și mai e ceva care mi-a lipsit mult în filmele anterioare: New York chiar se simte ca New York.
Spider-Man e din nou eroul orașului, nu un personaj care pleacă într-o excursie prin Europa sau ajunge prins într-o problemă interdimensională. Îl vezi printre clădiri, pe străzi, deasupra orașului, printre oameni. Orașul nu mai e doar background pentru următoarea scenă de acțiune, ci face parte din film.
Și da, avem mult mai mult din Spider-Man-ul pe care vreau eu să-l văd: swinging printre zgârie-nori, lupte care folosesc spațiul din jurul lui, mișcare și câteva cadre în care chiar simți cât de fun trebuie să fie să fii Spider-Man.
Vizual, mi s-a părut și unul dintre cele mai reușite filme Marvel din ultima perioadă. Acțiunea e mai ușor de urmărit, are energie și există momente în care camera chiar încearcă să facă ceva interesant, nu doar să documenteze două personaje CGI care se lovesc între ele.
Mi-a plăcut și că filmul poate fi spectaculos fără să simtă permanent nevoia să pună în joc soarta universului.
Da, sunt multe personaje. Poate chiar prea multe. Și filmul încă nu reușește complet să se desprindă de MCU. Avem personaje pe care le știm din alte producții, avem legături cu universul mare Marvel și uneori mi-aș fi dorit ca povestea să respire puțin mai mult și să rămână exclusiv cu Peter.
Dar diferența este că aparițiile astea mi s-au părut mult mai organice decât în alte filme Marvel.
New York-ul din comics a fost întotdeauna locul în care Spider-Man putea să dea de Daredevil, Punisher sau orice alt erou la câteva străzi distanță fără ca asta să însemne automat „AVENGERS LEVEL EVENT”. Aici simți mai mult ideea unei lumi comune decât a unui cameo pus în film doar ca să reacționeze sala.
Și pentru mine funcționează.
O surpriză foarte plăcută a fost și Sadie Sink.
E greu să vorbesc despre personajul ei fără să stric una dintre surprizele filmului, așa că mă opresc înainte să spun cine este sau ce rol are mai exact în poveste. Dar mi-a plăcut că nu pare doar un personaj nou introdus ca să mai deschidă o ușă către alt colț din MCU.
Are greutate în poveste și, mai ales, în relația cu Peter. Scenele lor funcționează pentru că nu sunt construite doar în jurul plotului sau al spectacolului, ci în jurul a doi oameni care duc după ei lucruri pe care nu știu neapărat cum să le spună.
Sadie Sink e foarte bună în rol și are suficientă prezență încât să nu dispară lângă Tom Holland, ceea ce nu e tocmai simplu într-un film care e atât de mult despre Peter. Mi-ar plăcea să o văd mai mult în direcția în care pare că merge personajul ei.
Iar Zendaya…
Mi se pare foarte greu să vorbești despre MJ în filmul ăsta fără să intri în spoilere, așa că nu o să spun nimic despre ce se întâmplă efectiv.
Dar mi-a plăcut enorm ce face Zendaya cu personajul.
MJ nu putea pur și simplu să revină și totul să fie ca înainte. Tocmai asta ar fi anulat complet greutatea finalului din No Way Home. Și filmul știe asta.
Relația dintre Peter și MJ are acum o cu totul altă energie. Nu mai e povestea simpatică de liceu din primele filme și nici romantismul foarte direct pe care îl știam. Există o distanță între ei care schimbă fiecare interacțiune.
Pentru Peter, noi știm tot.
Știm ce au fost unul pentru celălalt, știm ce au pierdut și știm ce înseamnă pentru el fiecare moment în care o vede.
Pentru MJ, lucrurile arată complet diferit.
Și tocmai dezechilibrul ăsta face scenele lor atât de bune. Iar Holland și Zendaya au în continuare o chimie incredibilă.
Mi-a plăcut și că filmul nu transformă tot ce s-a întâmplat până acum într-un simplu obstacol romantic care trebuie rezolvat. Peter a făcut o alegere la finalul filmului precedent, iar Brand New Day îl obligă să trăiască în lumea creată de alegerea respectivă.
Cred că asta spune multe despre maturizarea acestei serii.
Spider-Man știe ce face. Dar Peter Parker?
În general, filmul mi s-a părut mai matur ca ton. Are în continuare glume, energie și acel umor specific lui Spider-Man, deci nu vorbim despre un Peter Parker devenit brusc Batman. :))
Dar există mai multă melancolie. Mai multă singurătate. Mai multă greutate în lucrurile care i se întâmplă.
Și poate asta mi-a plăcut cel mai tare la Brand New Day: în spatele tuturor luptelor, filmul chiar are ceva de spus despre Peter Parker.
Despre identitate. Despre pierdere. Despre ce faci după ce viața pe care o știai nu mai există. Despre cât de ușor e să te refugiezi în muncă sau într-un rol în care simți că ai control atunci când nu vrei să te confrunți cu restul lucrurilor din viața ta.
Spider-Man poate salva oameni toată ziua.
Dar cine îl salvează pe Peter Parker?
Și, surprinzător pentru un film Marvel, răspunsul nu vine neapărat dintr-o luptă mai mare.
Sigur că nu e un film perfect. Are mult de jonglat și pe alocuri se simte. Sunt personaje despre care aș fi vrut să văd mai mult, iar în anumite momente îți amintește că, oricât de mult încearcă să fie un nou început, tot trebuie să existe în ecosistemul uriaș MCU.
Dar, la final, am simțit că am văzut un film despre Spider-Man.
Nu despre multivers. Nu despre următorul Avengers. Nu despre cum se leagă piesa X de filmul Y.
Despre Spider-Man.
Și mai ales despre Peter Parker.
Pentru mine, Brand New Day este cel mai bun film Spider-Man din perioada Tom Holland și exact direcția în care speram să meargă personajul după No Way Home.
Mai matur, mai personal, mai ancorat în New York și, paradoxal, acum că Peter a rămas aproape fără nimic, mult mai aproape de Spider-Man-ul pe care îl iubesc.
L-am văzut la Cineplexx, la invitația InterCom, iar Spider-Man: Brand New Day / Omul-Păianjen: O nouă zi este distribuit în România de InterComFilm.
