Am văzut Project Hail Mary la avanpremieră, distribuit de InterCom, la invitația RAN Communication, și mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Nu e genul de film care te lovește din prima, dar intră încet în tine și rămâne.
Începutul e destul de confuz, îl vezi pe Ryan Gosling singur, într-un spațiu alb, aproape steril, încercând să-și dea seama ce i se întâmplă, sunt momente în care doar se uită în jur, testează lucruri, vorbește singur, și cumva ajungi să fii în mintea lui fără să ți se explice prea mult. Ritmul e lent la început, dar funcționează, pentru că te obligă să fii acolo cu el.
Gosling chiar m-a surprins, nu e deloc în zona lui clasică, e mai vulnerabil, mai dezordonat, are reacții uneori aproape copilărești, alteori foarte lucide, și trece de la panică la autoironie foarte natural. Filmul are și umor, dar nu din acela care rupe atmosfera, ci mai degrabă din situații și din reacțiile lui, ceea ce îl face și mai uman.
Mi-au rămas în minte scenele în care începe să lege lucrurile, când face calcule, când testează, când încearcă să găsească soluții, nu sunt spectaculoase în sens clasic, dar sunt foarte bine construite și te țin implicat. Și apoi sunt acele momente de liniște, în care spațiul devine aproape apăsător și simți cât de singur e.
Povestea, sincer, nu e cea mai originală ca idee, am mai văzut varianta asta de „misiune pentru salvarea omenirii”, dar aici funcționează prin detalii și prin felul în care e spusă. Scenariul e bine dozat, nu te sufocă cu știință, dar nici nu simplifică prea mult, ai suficiente explicații cât să înțelegi ce e în joc, fără să simți că e lecție.
Vizual, se simte clar că e făcut pentru IMAX, sunt cadre foarte largi, în care nava pare minusculă și tu chiar simți asta. Chiar dacă e mult green screen, nu pare artificial, din contră, totul e foarte bine integrat și contribuie la senzația de imensitate și vulnerabilitate. Dacă aveți ocazia, chiar merită văzut în IMAX, e genul de film făcut pentru un ecran mare, nu doar adaptat pentru el.
Și un lucru la care nu mă așteptam, dar care mi-a rămas în cap după, e melodia din trailer, care apare și în film, am ajuns acasă și am ascultat-o pe repeat, pentru că acolo e folosită într-un mod care te atinge mai mult decât ai crede. Nu e doar fundal, e unul dintre momentele alea care se lipesc de tine și nu prea te mai lasă.
Finalul mi-a plăcut mult, fără să dau spoilere, are genul ăla de închidere care nu e spectaculoasă în sens clasic, dar e foarte umană și coerentă cu tot parcursul personajului. E mai degrabă despre alegere și despre sens decât despre „victorie”, și te lasă cu o senzație liniștită, dar puternică.
Pentru mine, a fost unul dintre cele mai bune filme văzute în ultima perioadă și clar m-a făcut să vreau să citesc cartea cât mai repede.
