București, 1933. Înălțându-se peste orizontul Capitalei, Palatul Telefoanelor nu este doar o clădire, ci o declarație. Finalizat aproape de mijlocul anilor ’30, proiectul său (început în 1929) a dominat dezbaterile în presa epocii. A fost un subiect de fascinație și, în același timp, de controversă estetică.
Ziarele de specialitate lăudau inovația tehnică: Palatul era prima clădire din România construită exclusiv pe o structură de schelet metalic, urmând standardele americane (o „bucată de New York” pe Calea Victoriei). Era promisiunea că tehnologia, și nu doar tradiția, va defini noul chip al României.
Fragment din Presa Vremii: „Monumentul Noii Ere! În timp ce unii critică stilul său, care ar fi ‘prea rece’ și ‘lipsit de suflet’ față de vechile palate boierești, noi spunem că avem în sfârșit un edificiu care ne aliniază la marile Capitale ale Lumii! Telefoanele nu mai sunt un lux, sunt o necesitate, iar acest Turn este simbolul legăturilor noastre cu lumea. Criticii să se liniștească: Progresul nu așteaptă acordul esteticianului.”
Criticii, în special cei atașați de stilul neoromânesc sau cel parizian clasic, se plângeau că înălțimea și volumul clădirii „strică” armonia Căii Victoriei. Indiferent de tabără, Palatul Telefoanelor a rămas subiectul central, confirmând ambiția Bucureștiului de a fi un oraș modern.
